Candidatii din umbra – de Martin S Martin

Martin S. Martin

Martin S. Martin

Contributor

Candidaţii din umbră

2015-11-30
Alegeri SUA

Alegeri SUA | Sursa: Guliver Getty Images

Când vorbeşti despre sistemul electoral american cu cineva care nu trăieşte în Statele Unite, adesea auzi critici care sunt legate de trei aspecte: sistemul cu două partide, votul indirect şi numărul redus de candidaţi, care ar restrânge opţiunile votanţilor.

Istoric, formaţiunile politice numite partide au apărut după anul 1790, când s-a ivit nevoia ca, într-un stat de tip republică, un grup de politicieni cu un anumit program, să fie confruntat cu opinia publică ca să legitimeze direcţia aleasă de ei prin votul susţinătorilor.

Sau să întâlnească votul negativ, prin care proiectul de politică publică exprimat de ei să fie obligatoriu abandonat, când nu este capabil să întrunească acordul majoritar. În Statele Unite ale Americii sunt două partide dominante, cu resurse financiare ample, prezente în toate statele şi cu reţele teritoriale bine puse la punct.

Ele ocupă majoritatea locurilor din cele două camere ale congresului. Dar nu sunt singurele şi lista partidelor politice e lungă. Pe lângă cele două partide dominante, Partidul Democrat (înfiinţat în anul 1828) şi Partidul Republican (care a luat naştere în anul 1854), un grup de alte trei partide formează ceea ce se numeşte „partide de tipul cel de al treilea partid”.

Prezent în 48 de state şi în districtul Columbia, Partidul Libertarian, înfiinţat în anul 1971 este cel mai numeros dintre cele trei şi arată o tendinţă de creştere în ultimii ani. Partidul Verde, înfiinţat în anul 1991, este prezent în 36 dintre cele 50 de state, iar Partidul Constituţiei, care a apărut în anul 1992, este înscris şi funcţionează în numai 26 de state.

De obicei, un candidat nedemocrat şi nerepublican la preşedenţia americană, provine din aceste formaţiuni de tip „al treilea partid”. Împreună, cele cinci partide formează grupul de partide majoritare, care au organizaţii politice independente în toate sau majoritatea statelor.

Partidele minore, în număr de 29, nu sunt prezente cu structuri independente în mai multe state, sunt practic lipsite de putere şi influenţă şi nu se bucură de mare atenţie din partea media.

Înfiinţat în anul 1919 şi cu o perioadă de ilegalitate de durată limitată, Partidul Comunist American are puţini susţinători şi nu a furnizat candidaţi la alegerile din ultimele generaţii. La fel sunt Partidul “Mai întâi America” (înfiinţat în anul 2002), Partidul American Conservator (2008), Partidul Libertăţii (2010), Partidul American Populist (2009), Partidul Creştin al Libertăţii (1996), Partidul Cetăţenilor din Statele Unite (2004), Partidul Socialist al Libertăţii (1966), Partidul American Independent (1998), Partidul Dreptăţii (2011), Mişcarea Naţională Socialistă (1974), Partidul pentru Socialism şi Eliberare (2004), Partidul pentru Pace şi Eliberare (1967), Partidul Reformist al Statelor Unite ale Americii (1995), Acţiunea Socialistă (1983), Partidul Socialist USA (1973), Partidul Muncitorilor Socialişti (1938), Partidul Veteranilor din America (2013), Partidul Muncitorilor Lumii (1959), Partidul Marijuanei din USA (2002) şi alte câteva.

Chiar dacă au numele publicat în presă şi on line, „candidaţii din umbră” nu produc un impact asupra alegătorilor, dintre care cei mai mulţi îi ignoră.

Cei mai cunoscuţi candidaţi independenţi din trecut au fost Ralph Nader, promovat de Partidul Verde şi care a captat atenţia naţiunii în alegerile prezidenţiale din anul 2000 (învingător George W Bush), Virgil Goode, reprezentant al Partidului Libertarian, care a avut o participare nesemnificativă la alegerile prezidenţiale din anul 2012 (învingător Barack Obama) şi miliardarul texan Ross Perot, care în anul 1992 a obţinut 18,9% din voturi, cele mai multe sustrase din electoratul republican şi independent, prin care a contribuit la victoria lui Bill Clinton. Nader a fost şi candidat total independent pentru postul de preşedinte în anii 2004 şi 2008.

În prezentul ciclu electoral pentru desemnarea unui preşedinte, un număr mare de indivizi şi-au anunţat candidatura cu speranţa de a deveni viitorul preşedinte al naţiunii, dar – încă de la început – prin procentele foarte reduse de susţinători, ei se definesc ca nişte “candidaţi din umbră”, ignoraţi de marele public. Fără expunerea din articole şi fără participare la dezbaterile televizate (numai candidaţii care întrunesc minimum 1% de voturi în trei sondaje de opinie sunt admişi), aceşti candidaţi devin şi mai obscuri, pe măsură ce campania înaintează şi atenţia publicului se fixează pe candidaţii de pe scena luminată a publicităţii.

Din rândurile democraţilor, pe lângă cei trei candidaţi principali Hillary Clinton, Bernie Sanders şi Martin O’Malley, s-au înscris Morrison Bompasse, Willie Carter, Harry Brown şi alţi zece îndrăzneţi, de care foarte puţini au auzit.

Mai mulţi republicani se adaugă listei de candidaţi din acest an, între care Kerry Bowers, retras din forţele aeriene, Michael Peyto, om de afaceri, K. Ross Newland, pastor, activistul Eric Cavanaugh, Velma Kittington, veterană retrasă din marină şi alţi vreo optsprezece.

Ca opţiuni de tip „al treilea partid” sunt înscrişi libertarienii Dr. Marc Feldman, Derrick Michael Reed, Steve Kerbel şi încă şase candidaţi, de la Partidul Verde vin Dr. Jill Stein şi Cynthia McKinney, iar Partidul Constituţiei se prezintă cu JR Myers, Scott Copeland şi Chad Koppe.

Un grup mare de independenţi de orice partid, de peste 30, are în frunte pe Robert Dionisio, Shawna Sterling şi Ed Baker, tot din categoria celor care sunt cunoscuţi numai în cercul lor, au susţinere limitată şi nu pot pătrunde în “grupa mare” a candidaţilor cu şansă adevărată.

Chiar dacă au numele publicat în presa print şi online, „candidaţii din umbră” nu produc un impact asupra alegătorilor, dintre care cei mai mulţi îi ignoră.

În prezentul ciclu electoral pentru desemnarea unui preşedinte, un număr mare de indivizi şi-au anunţat candidatura cu speranţa de a deveni viitorul preşedinte al naţiunii, dar – încă de la început – prin procentele foarte reduse de susţinători, ei se definesc ca nişte „candidaţi din umbră”, ignoraţi de marele public.

Un grup mai bizar este cel al candidaţilor pereni, care îşi încearcă şansele în alegeri de diferite nivele şi nu se lasă descurajaţi de primele insuccese. Aşa a fost exemplul lui John H. Cox, comentator politic de radio, care a avut o tentativă de a deveni alesul republican la alegerile prezidenţiale din anul 2008, după ce a încercat – tot fără succes – mai înainte să fie ales congresman, senator sau ocupe posturi administrative în statul Illinois.

Liderul Partidului Comunist al Americii, Gus Hall, a făcut patru încercări de a deveni preşedintele ţării, în anii 1972, 1976, 1980 şi 1984.

Foto bang2write.com

Socialistul Eugene V Dibbs, care a reprezentat Partisul Socialist Democrat, a avut tenacitatea de a-şi pune candidatura la cinci alegeri prezidenţiale, între anii 1900 şi 1920, iar fostul diplomat, afro-americanul Alan Keyes, de orientare republican conservatoare, a candidat în anii 1996, 2000 şi 2008.

Care este motivaţia acestor oameni, despre care este logic să crezi că nu sunt nici ei convinşi că au o şansă reală să obţină un succes electoral, atunci când fac încercarea? Cei mai mulţi caută audienţe pentru mesajul lor politic şi – chiar dacă nu au acces la media naţionale – sunt satisfăcuţi de şansa de a se exprima şi a deveni cunoscuţi în limitele regiunii în care trăiesc. Pentru unii, participarea electorală, chiar dacă nu are succes, poate deveni o poartă de intrare pentru o carieră politică viitoare. Alţii urmăresc să convingă publicul să susţină schimbarea pe care ei o propun, aşa cum este liberalizarea consumului de marijuana, deja legalizat în trei state americane.

În critica sistemului politic american, ca fiind unul rigid şi exclusivist, permiţând prezenţa şi participarea a numai două partide, este strecurată eroarea de a nu fi informat despre existenţa celorlalte partide mai puţin cunoscute. Faptul că aceste partide rămân, ca şi mulţi candidaţi, “în umbră”, are două explicaţii. Prima este legată de potenţialul partidului, care nu poate face o concurenţă celor două organizaţii politice dominante, iar cea de a doua este modul cum se atribuie reprezentarea în forul legislativ a politicienilor care participă la alegeri. Spre deosebire de multe alte ţări, în care sistemul politic acordă locuri parlamentare şi partidelor care pierd alegerile, după un calcul legat de procentajul voturilor, sistemul american se conduce după principiul : „câştigătorul ia totul”. Prin acest mecanism, formaţiunile politice pierzătoare nu se aleg cu nimic şi – deci – nu pot face progrese de la un ciclu electoral la altul, rămânând necompetitive.

Alegerile prezidenţiale nu duc lipsă nici de candidaţi şi listele din campania de curând începută sunt umplute de câteva duzini bune de înscrişi. Dintre ei, un număr limitat trec proba care le îngăduie accesul la atenţia publicului alegător, ceilalţi, cei mai mulţi, rămânând „candidaţi pe hârtie”, cantonaţi într-o zonă pe care nu o ating reflectoarele presei şi televiziunii.

Donald Trump vs Hillary Clinton – de Martin S Martin

Martin S. Martin

Martin S. Martin

Contributor

Donald Trump vs Hillary Clinton. Aproape de o finală care părea o glumă

2015-11-23
Donald Trump A rămas mai puţin de un an până la 8 noiembrie 2016, când cetăţenii Statelor Unite (mai bine zis o parte din ei) îl vor alege pe cel de al 45-lea preşedinte al ţării.

În aşteptarea preliminariilor, care încep în februarie 2016 şi vor rezulta în definitivarea candidaţilor oficiali ai celor două partide principale, presa şi publicul larg citesc cu interes sondajele de opinie, deşi este un lucru bine cunoscut că cei care conduc în această fază timpurie a campaniei electorale nu sunt întotdeauna câştigătorii finali.

Câmpul democrat pare domolit: Hillary Clinton conduce detaşat, aşa cum arată patru sondaje efectuate pe alegători democraţi în perioada 10-15 noiembrie: Clinton 46-72%, Sanders 18-35%, O’Malley 1-5%.

La a doua dezbatere democrată dintre cei trei candidati rămaşi în cursă, care s-a ţinut în ziua de 14 noiembrie la Des Moines Iowa, Bernie Sanders a criticat-o vehement pe doamna Clinton în legătură cu relaţiile ei strânse cu afaceriştii din Wall Street. Favorita partidului democrat s-a apărat cu oarecare stângăcie, dar atacul nu s-a soldat cu un efect major, aşa cum au arătat publicaţiile zilelor următoare. Dezbaterea a avut loc a doua zi după atacurile teroriste de la Paris şi moderatorul John Dickerson (de la compania de radio şi televiziune CBS – la origine Columbia Broadcasting System) a adresat candidaţilor întrebări legate de securitatea naţională. Fosta şefă a diplomaţiei americane, Hillary Clinton a afirmat că Statele Unite nu sunt în război cu Islamul, s-a ferit – aşa cum face constant fostul ei şef, preşedintele Barack Obama – să pronunţe termenii de terorism islamic şi de Islam radical şi a dat răspunsuri evazive, fără să arate că are o viziune clară asupra unei strategii eficiente. Socialistul Bernie Sanders a stupefiat audienţa afirmând că, în opinia lui, cel mai mare pericol pentru securitatea naţională sunt schimbările climaterice. Mulţi dintre cei care au urmărit sau au analizat dezbaterea, sunt de părere că nu a produs un câştigător clar.

Lucrurile sunt un pic mai complicate în aglomerata tabără republicană, unde, după retragerea guvernatorului statului Louisiana, Bobby Jindal, au rămas în joc treisprezece candidaţi. După câteva luni de campanie şi patru dezbateri televizate, republicanii care candidează la titlul de preşedinte se împart în trei grupe.

Sunt patru alergători în frunte: afaceristul Donald Trump, neurochirurgul Ben Carson şi senatorii Marco Rubio (Florida) şi Ted Cruz (Texas). Vine apoi un grup de şase candidaţi care încă mai au speranţe. Deşi scorurile lor din ultimele săptămâni nu sunt deloc promiţătoare (Jeb Bush 4-8%, Carly Fiorina 4-5%, Rand Paul 2-4%, Chris Christie 1-3%, John Kasich 1-4%, Mike Huckabee 1-4%), ei se agaţă de cursă aşteptând şansa unei schimbări generate de un eveniment politic de tip cutremur. Asta ar putea schimba brusc ierarhiile şi le-ar da o şansa, ultima. Altfel, viitorul lor este subţierea până la dispariţie a donaţiilor, descurajarea suporterilor şi inevitabila retragere. Ultimii trei (senatorul Lindsay Graham, fostul senator Rick Santorum şi fostul guvernator George Pataki), toţi situaţi la nivelul de 1% dintre alegătorii republicani, ştiu bine că nu pot câştiga, dar împing până la limită posibilitatea de a avea acces la televiziunile naţionale şi la presă, ţinând capul deasupra nivelului de anonimitate, în care se vor scufunda în curând.

După atacurile teroriste de la Paris, ordinea candidaţilor republicani din primul pluton nu s-a schimbat (Trump 24-26%, Ben Carson 19-20%, Marco Rubio 13-14%) în sondajele naţionale, dar, în cele din state individuale (New Hampshire, Florida, Colorado), Trump rămâne primul şi chiar urcă, Ben Carson cade la 10-13% şi Marco Rubio se ridică pe locul doi.

Sondajele care investighează preferinţele publicului când Hillary Clinton este opusă candidaţilor republicani, luaţi câte unul, diferă după mediul în care s-au colectat răspunsurile. Când sondajul a fost făcut la Colegiul Roanoke din Virginia, în ziua de 18 noiembrie, Hillary Clinton s-a situat cu 2-7% deasupra tuturor republicanilor. Pe data de 19 noiembrie, un sondaj Foxnews a constatat o superioritate a candidaţilor republicani Trump, Bush şi Kasich faţă de Clinton, cu diferenţe mici (2-3%), egalitate Clinton-Fiorina şi o victorie clară a lui Marco Rubio, care s-a situat cu 7 procente mai sus decât Hillary Clinton.

Singurul lucru care se poate spune astăzi este că, deşi conduce cu mai mult de 25 de procente în preliminariile democrate, Hillary Clinton nu va începe alegerile generale cu o vizibilă superioritate, oricare ar fi cel care câştigă nominalizarea republicanilor.

Terorismul în general şi terorismul isalmic în special nu erau în capul listei de subiecte anticipate a domina campania electorală prezidenţială din anul 2016. Dar impactul internaţional al acţiunilor criminale ale organizaţiei ISIS la Paris, din ziua de vineri 13 noiembrie, a avut un efect major asupra opiniei publice americane şi a tonului publicaţiilor.

 

Totodată, el a schimbat optica tuturor (excepţie preşedintele Obama) în legătura cu planul de a aduce în Statele Unite a 100.000 de refugiaţi „sirieni”, cantonaţi în tabere improvizate în Turcia şi Europa. Doi dintre teroriştii de la Paris aveau asupra lor documente care atestau intrarea lor recentă în Europa, prin traversarea graniţei greceşti, deghizaţi ca refugiaţi din Siria. Din declaraţiile conducătorilor ISIS care nu fac un secret din intenţiile lor de a continua şi chiar extinde atacurile, rezultă că, în masa de refugiaţi din ţările Orientului Mijlociu, au fost infiltraţi agenţi ai organizaţiei teroriste cu misiuni de organizare şi îndeplinire a acţiunilor ucigaşe. Congresul american a votat acum două zile suspendarea temporară a planului de a accepta refugiaţii sirieni în Statele Unite şi la votul majoritar au contribuit şi 48 de membri democraţi ai congresului. Numărul total al voturilor previne un posibil veto prezidenţial, aşa că, dacă şi Senatul votează în aceeaşi direcţie, acceptarea refugiaţilor va fi oprită până când sisteme eficace de triere şi identificare a posibililor terorişti (sisteme care în prezent nu există) vor fi puse în funcţie.

Conducerea partidului democrat are o singură problemă ce ar putea deveni, la un moment dat, o ameninţare: posibilitatea ca investigaţia în curs a FBI va confirma că modul în care Hillary Clinton s-a folosit de documente secrete ale departamentului de stat poate fi considerat o ilegalitate. Nu demult, pentru înlesnirea accesului la documente secrete al unei persoane neautorizate, generalul David Petraeus, erou naţional, a fost nevoit să-şi dea demisia de la conducerea CIA şi şi-a încheiat onorabila cariera militară şi posibila carieră politică de succes. Petraeus era văzut ca un viitor candidat la preşedinţie.

În faţa cercului de putere şi influenţă a partidului republican sunt mult mai multe probleme.

Mai întâi, favoritul în care îşi puseseră cele mai mari speranţe, mezinul familiei Bush, a mers foarte prost, a apărut slab şi nehotărât, nu a creat impresii favorabile în dezbateri şi nu a trecut de câteva procente în zecile de sondaje care au fost făcute de la începutul campaniei. Sumele imense de bani, adunate din donaţiile de la personalităţi şi companii bogate, nu au ajutat.

Se evidenţiază din ce în ce mai mult faptul că majoritatea electoratului american este profund nemulţumit de politicienii de meserie, care au dovedit lipsă de viziune şi eficienţă, o înclinaţie distructivă spre compromis şi dezinteres pentru marile probleme care preocupă naţiunea americană.

Când Donald Trump şi-a anunţat candidatura la preşedinţie, multă lume a privit acest fapt ca o excentricitate a unui bogătaş arogant. Presa l-a catalogat ca pe un „clovn”, ca pe un amator puţin semnificativ, aşteptându-se să fie măturat repede din arena politică, după ce electoratul va arăta indiferenţă şi lipsă de interes. Dar după prima dezbatere republicană din august 2015, Trump s-a instalat la conducere, a înregistrat constant procente de cel puţin două ori mai ridicate decât primul candidat cotat sub el şi a mers din succes în succes, eclipsându-și oponenţii, politicieni de profesie.

Strategii republicani s-au încurajat singuri: este un fenomen trecător, lucrurile se vor schimba în curând, ordinea preferinţelor se va rearanja conform logicii tradiţionale…

N-a fost aşa. Nu numai că poziţia de lider a lui Donald Trump nu s-a arătat vulnerabilă, dar cel care a urcat în sondaje, venind aproape de nivelul de popularitate al lui Trump a fost Ben Carson. Cum niciunul nu este politician profesionist, se pare că succesul lor tocmai de aici decurge, din lipsa conexiunii cu Washington-ul. Se evidenţiază din ce în ce mai mult faptul că majoritatea electoratului american este profund nemulţumit de politicienii de meserie, care au dovedit lipsă de viziune şi eficienţă, o înclinaţie distructivă spre compromis şi dezinteres pentru marile probleme care preocupă naţiunea americană.

Mai mult, Trump a deschis seria subiectelor de care politicienii se fereau şi a exprimat clar, fără echivoc şi într-un limbaj simplu care ar putea fi căile pentru corectarea celor mai critice situaţii: imigraţia ilegală, creşterea fără precedent a datoriei externe, lipsa de relansare economică după ultima criză, scăderea prestigiului internaţional al Statelor Unite, politica externă dezastruoasă în care persistă guvernul actual şi multe altele. Trump a făcut şi face şi greşeli, calcă în străchini repetat când vine vorba de detalii ale problemelor financiare, economice şi politice, dar publicul îi iartă aceste derapaje şi continuă să vină în număr uriaş la mitingurile lui electorale.

Campania milionarului, care nu uită să reamintească de câte ori poate că el nu primeşte contribuţii de la lobby-uri cu interese speciale, nu s-a prăbuşit, nu „a făcut implozie”, cum profeţiseră analiştii şi strategii electorali şi ameninţă să ajungă victorioasă la sfârşitul preliminariilor. Ce era de neconceput, se întâmplă şi imposibilul începe să apară mai mult decât posibil.

Foto: Guliver/Getty Images

Aşa se face că partidul republican nu numai că nu arată intenţia de a îmbrăţişa un candidat de succes, chiar dacă nu a fost de la început cel pe care şi l-ar fi dorit, dar a trecut la subminarea lui pe faţă. Azi, 21 noiembrie, Wall Street Journal a publicat un articol despre complotul pentru eliminarea lui Trump. Nu numai că nu e pace şi armonie în sânul partidului republican, dar, în războiul civil care s-a declanşat, se folosesc tehnici de gherilă şi se plănuiesc „asasinate” politice.

Un fost director de comunicare al partidului, Liz Mair, pentru scurtă vreme și şefa campanie a lui Scott Walker, guvernatorul statului Wisconsin, deja retras din competiţie, a fost însărcinată să formeze grupul numit Trump Card LLC (companie cu responsabilitate limitată). Acesta reuneşte susţinători şi donatori ai candidaţilor Cruz, Kasich şi Bush cu scopul de a-l ataca pe Trump în media şi în acţiuni electorale. „Este mai mult decât limpede că Trump nu va face implozie şi nu va fi eliminat din cursă…realitatea întunecată este că, în afara şansei ca ceva miraculos să se întâmple, Trump va câştiga preliminariile republicane şi atunci Hillary Clinton va deveni preşedinte”, spune Mair.

Alte câteva comitete politice de acţiune, înfiinţate pentru a susţine alţi candidaţi republicani, vor să participe la atacurile antiTrump, pe care le vom urmări în zilele ce vin. Oponenţii disperaţi vor să-şi îmbunătăţească poziţia printr-un atac unit împotriva celui pe care îl preferă publicul. Un fel de balada Mioriţa a partidului republican american.

Fenomenul Donald Trump – de Martin S. Martin

Fenomenul Donald Trump

Înca din faza lor prelimnară, alegerile prezidenţiale americane din acest ciclu sunt deosebite. De partea democrată, Hilary Clinton apărea imbatabilă la începutul anului: pentru ea şi cei mai mulţi din partidul democrat, alegerile din 2016 urmau să fie o încoronare şi drumul către aceasta se aştepta să fie necontestat şi fără nici o ameninţare. Nu a fost nici pe departe aşa: contracandidatul ei, congresmanul independent Bernie Sanders, care se numeşte el însuşi un socialist, s-a căţărat în sondaje până la a o depăşi pe fosta primă doamnă, iar scandalurile în care este încurcată Hillary (în special cel legat de atacul ambasadei americane din Benghazi, Libia şi descoperirea că fosta ministra de externe a folosit tot timpul un server de internet particular, ascuns în pivmiţa propriei case, prin care manipula toate documentele oficiale, inclusiv cele top secret) o trag în permanenţă în jos şi procentele ei au coborât în şase luni de la 67% la 33%. Confruntată cu investigaţia de presă şi ancheta FBI în domeniul e-mail-urilor, doamna Clinton s-a încurcat într-o serie de minciuni, dovedite de media. Situaţia poveştii deja poreclite server-gate începe să semene din ce în ce mai mult cu faimosul scandal Watergate, care a dus la dezonoarea şi demisia preşedintelui Nixon.

De partea republicană, neobişnuitul a început cu înscrierea oficială a nu mai puţin de şaisprezece candidaţi, dintre care – până acum – s-au retras din cursă numai doi. Între cei care au intrat în competiţia prezidenţială, au fost şi trei “nepoliticieni”: magnatul Donald Trump, neurochirurgul Ben Carson şi fosta directoare a firmei Hewlett-Packard, Carly Fiorina. Din  primele faze, Trump s-a instalat la conducere şi încet-încet ceilalţi doi au urcat până la poziţiile imediat următoare liderului. Acum, cei trei “nepoliticieni” domină sondajele şi se aşteaptă să câştige primele preliminarii, cele din statele Iowa şi New Hampshire, amândouă foarte importante pentru a identifica pe cei cu şanse adevărate.

Presa l-a întâmpinat pe Trump cu neîncredere şi sarcasm. Prezicerile au fost că va fi curând eliminat, iar calificativele folosite pentru el au avut toate nuanţe peiorative, de la arogant şi incompetent, la clovn, extravagant şi fanfaron. Numai că, din luna mai şi până acum, Trump nu a părăsit prima poziţie şi procentele lui au fost constant între 20 si 33%, în timp ce Jeb Bush se zbate la 4%, iar unul din favoriţii de la început Scott Walker, guvernatorul statului Wisconsin, s-a retras.

Ce se întâmplă? Nu ştiam noi că publicul american detestă ideea că un individ ultrabogat ar putea “cumpăra” alegerile? Nu vrea lumea un şef de stat care are experienţă politică, aşa cum au arătat aproape toate alegerile, cu  preşedinţi aleşi dintre foşti guvernatori, senatori sau congresmani? Dacă e aşa, cum se explică fenomenul Trump?

Un prim factor care i-a adus în fruntea listei pe “amatorii nepoliticieni” este intensa nemulţumire a electoratului republican generată de ineficienţa, lipsa de viziune şi erorile republicanilor din congres. Deşi au câştigat cu doi ani în urmă majoritatea în ambele camere ale congresului, republicanii au fost incapabili să se opună agendei preşedintelui Obama, care împinge ţara într-o direcţie considerată greşită de cea mai mare parte a poporului american. Cu doar câteva zile în urmă, sub presiunea mai multor factori, între care şi puternica acţiune a organizaţiei populare Partidul Ceaiului (Tea Party), speaker-ul camerei reprezentanţilor, John Boehner, a fost silit să demisioneze. Se pare că Mitch Connell, liderul majorităţii republicane din senat, îi va urma.

În acest context, Trump a vorbit deschis şi limpede despre marile probleme care nemulţumesc şi îngrijorează naţiunea: întârzierea refacerii economice, creşterea fără precedent a datoriei naţionale, politica externă ezitantă şi contradictorie a echipei Obama cu insuccese repetate, imigraţia ilegală continuă şi crescândă, scăderea prestigiului Statelor Unite în lume, slăbirea potenţialului forţelor armate, poziţia dezavantajoasă a ţării în relaţiile economice cu China, Japonia şi alţi parteneri, etc.

În timp ce alţi politicieni pun surdina când se discută acest fel de probleme, Trump a enunţat clar lucrurile care trebuiesc remediate, vorbind cu pasiune şi arătând îngrijorare pentru viitorul ţării, dacă nu se iau rapid măsuri drastice de corectare.

Tot din prima fază a preliminarilor, Donald Trump a făcut clar faptul că va susţine financiar propria campanie, fără nicio contribuţie de la donatori şi fără să primească niciun sprijin de la lobby-urile cu agendă şi scopuri proprii, care creează o dependenţă a politicienilor pe care îi susţin, alterând deciziile lor politice viitoare. Acest lucru a conferit autenticitate candidatului Trump, plasându-l într-o altă categorie decât concurenţii lui.

Donald Trump s-a născut într-o familie comfortabilă financiar din Queens, NY şi – după ce a absolvit studiile economice la Universitatea din Pennsylvania – a intrat în afaceri imobiliare. Curând a devenit bogat şi cu banii câştigaţi a construit hoteluri de lux şi cazinouri în marile centre de joc. La sfârşitul anilor ’80, a dat faliment, dar a folosit cu mare abilitate legislaţia prin care a scăpat de o parte din datorii, a restructurat propriile companii şi şi-a refăcut averea. El afirmă că are peste 10 miliarde de dolari, deşi revista Forbes il contrazice şi îl creditează cu “numai” 4,6 miliarde. Dar istoria neobişnuită a unei reveniri atât de spectaculoase de la faliment la o avere şi mai mare îl fac pe Trump să apară în ochii lumii ca un potenţial salvator: dacă a putut să-şi refacă propria avere, de ce nu e el cel care e capabil să refacă şi economia americană?

După primele luni de campanie şi după primele două dezbateri republicane, Trump a arătat, în mai multe ocazii, că nu are cunoştinte profunde de macroeconomie, politică externă, ştiinţe sociale şi diplomaţie. Unele situaţii s-a soldat cu gafe. Dar lumea îi iartă greşelile, mai mult decât a făcut-o şi o face cu alţii. Aruncând răspunsuri sentenţioase şi greşite de mai multe ori, acel tip de răspunsuri care i-ar fi făcut pe alţi politicieni să se prăbuşească, Trump arată a doua zi după întâmplare că îşi menţine poziţia de lider, ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Întrebat ce crede despre acţiunile Rusiei în Siria, Trump a răspuns că nu vede nici o problemă în a-l lăsa pe Putin să se angajeze în conflictul militar cu rebelii şi ISIS, fiindcă în final el se va împotmoli acolo: lasă-l pe el să o facă, de ce să intrăm noi în haosul creat în Orientul Mijlociu (citat din memorie). Trump a fost obişnuit pentru decenii să ia hotărâri necontestate şi să nu fie contrazis în conducerea multelor lui companii. Succesul înregistrat îi dă pornirea să răspundă repede, fără prea multă gândire. Te întrebi dacă un astfel de candidat reuşeşte să ajungă preşedinte va avea el flerul şi norocul de a găsi un Kissinger, care să-i compenseze limitele?

Printre alte calităţi pe care şi le asumă Donald Trump este şi aceea de a avea o lungă experienţă în a lua decizii grele, care s-au dovedit bune. Voi fi capabil să fac negocieri şi înţelegeri mult mai bune decât cele ale politicienilor de azi, dintre care mulţi nu au habar ce fac (citat din memorie) spune prea puţin modestul miliardar.

Căderea lui Trump în sondaje şi în opinia generală a fost prezisă de mai multe ori, dar nu s-a întâmplat. Chiar şi apariţia lui fizică, cu o coafură extravagantă şi cu gesticulaţie exagerată, ar trebui să fie în defavoarea succesului, dar mersul lui Trump apare încă de neoprit şi ceva stârneşte în cei care îl susţin o încredere care nu se lasă îndepărtată de erorile comise. La patru luni de la anunţarea candidaturii lui, Trump arată calm, puternic şi îşi conduce aproape singur programul. Nu are strategi şi consilieri, nu e înconjurat de o armată de ajutoare, scriitori de discursuri sau psihologi. Cuvântările lor sunt mai mult vorbiri colocviale cu auditoriul numeros, de unde o directeţe, care lipseşte altora, prea antrenaţi, exersaţi şi dominaţi de scenarii prefabricate. Printre alte succese, Trump a avut şi o mare reuşită cu show-ul lui de televiziune “Ucenicul” (The Apprentice), ca şi cu strălucitoarele concursuri anuale Miss America. De acolo îi vine o nonşalanţă în public şi un fel îndemânatic de a controla auditoriul. Cele mai multe din apariţiile sale publice sunt atractive, apar spontane şi neregizate şi – chiar cu erori şi paşi greşiţi – menţin atenţia.

Magnatul spectaculos şi nu arareori iritant subliniază mereu că nu face parte din sistemul politic washingtonian, care a dus la situaţiile critice în care se află ţara. Definindu-se ca un candidat dianafară (outsider), Trump promite să contracareze politicienii iresponsabili şi se poziţionează abil în postura de luptător. Un purtător al ideii de rebeliune faţă de structura anchilozată a partidului republican, care a pierdut ultimele două alegeri şi ale cărei opţiuni riscă să deschidă calea spre eventualitatea de care se  îngrozesc toţi votanţii republicani: succesul lui Hillary.

Lozinca campaniei lui Donald Trump este Hai să facem din nou America mare! Rezonanţa apelului este vizibilă fiindcă ea sintetizează o dorinţă generală şi cei mai mulţi ar vrea să vadă acest vis împlinit.

La fel cu cei mai mulţi analişti politici şi eu am spus de la început şi continui să spun că nu cred că Donald Trump va fi preşedintele ţării, sau că va fi ales candidatul oficial al partidului republican. Dar, spre deosebire de alţii, nu cred că succesul lui este întâmplător, nici că nu are un substrat de realitate, pe care am încercat să-l explic. Ii acord lui Trump meritul de a fi adus energie în campania preliminară a partidului republican, că a avut curajul să abordeze subiecte de care ceilalţi politicieni se fereau, că a pus partidul republican în situaţia să devină mai activ şi să preia de la el unele idei bune şi potrivite şi că a arătat că are deja o voce mai curajoasă şi mai puternică decât a altora. Fenomenul Trump există cu adevărat şi – până acum –  supravieţuieşte