Buletinul Aprilie 2013 (Nr. 18)

click here

Liiceanu: E cam putin sa oferi lumii un brand de tara ca o frunza, cand il ai pe Mircea Cartarescu

de Madalina Cerban Publicat la: 30.03.2013 in ziarul Gandul.

Gabriel Liiceanu, fondatorul grupului Humanitas, a declarat sâmbătă că brandul de ţară este o frunză verde, “cam puţin” având în vedere că în mijlocul nostru se află Mircea Cărtărescu, pe care “nu suntem în stare” să-l propunem lumii ca brand şi ignorăm o creaţie care survine rareori în istorie.

Editura Humanitas a sărbătorit 20 de ani de la prima ediţie a cărţii “Nostalgia” de Mircea Cărtărescu, sâmbătă seară, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu.

 În acest context, Gabriel Liiceanu a spus că are uneori senzaţia stând de vorbă cu Mircea Cărtărescu că are de-a face “cu un om obişnuit”. “De fapt el este un om obişnuit. Este un om obişnuit în măsura în care trupul lui şi mintea lui par să aibă datele pe care le are fiecare dintre noi. Numai că deosebirea uşor dramatică şi pe care aş vrea să o conştientizăm când vorbim de Mircea Cărtărescu este că face parte dintre puţinii oameni care e locuit de ceva care e diferit de el. Asta se numeşte cu un cuvânt pe care nu ştiu cum să-l ocolesc (…) geniu”, a spus Gabriel Liiceanu.

El a precizat că recitind “Arhitectul”, povestea cu care se termină volumul “Nostalgia”, a avut o senzaţie “extrem de neplăcută”: “Că orice aş face nu aş putea să ajung în ograda unei asemenea performanţe (…) Senzaţia de perfecţiune totală, de reuşită care nu e la îndemâna oamenilor în mod obişnuit, de reuşită care survine rareori în istorie, am avut-o din plin”.

“Dacă aş putea să fi scris ‘Arhitectul’, aş fi fericit că n-am trecut degeaba pe aici. Cum o fi să scrii o carte întreagă la nivelul ăsta? Şi pe urmă încă trei volume de anvergura ‘Orbitorului’? Şi să mai ai şi ‘Levantul’ în spate. Să mai ai şi alte volume de poezii, să mai ai şi ‘Travestiul’ şi să mai ai şi un proiect de roman de 800 de pagini. Bănuiesc că e o minune că viaţa cuiva poate să arate aşa”, a spus Gabriel Liiceanu.

Ulterior, Liiceanu s-a “apropiat” de felul în care este “perceput” Cărtărescu în spaţiul public în prezent. “Când s-a pus problema unui brand al României, doamna Elena Udrea, cred, care a trebuit să-l producă, a ales o frunză verde. De care pe urmă domnul Lucian Boia şi-a bătut joc intens, când a constatat care este brandul de ţară al României – o frunză verde. Cam puţin oferi lumii arătând o frunză verde. Dar după ce citeşti o carte ca asta, pe care o sărbătorim acuma (“Nostalgia”, n.r.), te întrebi în ce hal suntem dacă având aşa ceva în mijlocul nostru nu suntem în stare să-l propunem ca brand lumii. Nu cred că sunt multe popoare care ar fi făcut eroarea asta, să-şi bată joc de un om de această anvergură, să ignore o asemenea creaţie, să n-o pună în lumină şi să-i lase pe străini să-l descopere, dar nu cu forţa cu care l-ar fi descoperit, dacă ţara lui o făcea în mod sistematic. Eu cred că voi apuca momentul – Mircea Cărtărescu sigur îl va apuca – când voi vedea mult râvnitul premiu Nobel luat de el“, a mai spus Gabriel Liiceanu.

El a mai spus că într-o emisiune s-a sugerat că apariţia cărţilor lui Mircea Cărtărescu “cu subvenţii de la Institutul Cultural Român ar fi diminuat pensiile pensionarilor”. “Dacă ar depinde de mine, cred că aş reuşi să dau o altă cotă României, în Europa cel puţin, având posibilitatea să investesc în Mircea Cărtărescu toţi banii care s-ar putea investi pentru ca valoarea lui să devină un bun comun pentru UE (…) Şi n-am mai fi percepuţi atunci ca spărgători de bănci şi autori de reţele de prostituţie, ci ca oameni din mijlocul cărora s-a ridicat autorul ‘Nostalgiei’“, a mai spus Liiceanu.

Acesta a amintit, însă, şi ceea ce el numeşte “Legea Cărtărescu”: “Drama noastră este că (…) un autor de mâna întâi dintr-o ţară, dintr-o cultură, dintr-o percepţie de mâna a treia, este egal cu un autor de mâna a treia dintr-o ţară cu o emblemă de civilizaţie de mâna întâi”.

Liiceanu le-a cerut totodată celor câteva zeci de persoane prezente la aniversarea volumului “Nostalgia” să scuze “impudoarea laudei”: “Dar nu e vorba de laudă, ci de o încercare destul de dificil de făcut de a explica ce este uluitor când te întâlneşti cu perfecţiunea în forma asta. Şi uluitor este că ai de-a face cu unul dintre oamenii care îţi dau patternurile, modelele, pe care tu începi să simţi. Pentru mine, definiţia unui mare creator este exact aceea că el ajunge la o limită a existenţei pe care noi ceilalţi nu putem să o atingem, vizitează nişte tărâmuri la care noi nu avem acces”.

La rândul său, Mircea Cărtărescu a spus că l-au lăsat “fără grai” cuvintele lui Gabriel Liiceanu. “Nu ştiu cum aţi fi reacţionat fiecare dintre dumneavoastră la aceste cuvinte evident enorme. De ce sunt foarte relaxat? Pentru că ştiu că ele nu mi se adresează mie. Am să vă arăt cui se adresează”, le-a spus Mircea Cărtărescu celor prezenţi la librăria Humanitas, arătându-le o fotografie făcută cu 30 de ani.

“Ele se adresează acestui individ, care este o rudă a mea apropiată, care avea vreo 50 de kilograme, acum 30 de ani, şi care stătea într-un apartament fără niciun unghi drept. Le-am măsurat pe toate cu echerul, în tot apartamentul meu din Colentina nu era niciun unghi drept”, a spus Cărtărescu. El a precizat că în urmă cu peste 20 de ani a primit o scrisoare de la Gabriel Liiceanu, care tocmai înfiinţase editura Humanitas.

“Este singura dată în viaţa mea când un editor mi-a cerut o carte. Nu s-a mai întâmplat absolut niciodată. De aceea, vă puteţi imagina că în acea situaţie, în care eu eram un biet om, care nu ştia nimic pe lume altceva decât să-şi mâzgălească textele lui, care mergea la cenacluri, care publicase două sau trei volumaşe de versuri, plus această ediţie mutilată din ‘Nostalgia’ (primul volum a fost publicat în 1989, într-o formă cenzurată, n.r.), vă puteţi imagina că a fost ca şi când aş fi văzut un OZN. Era ceva care nu era din această lume (…) Am rămas cu gura căscată şi această gură căscată mi-a rămas până astăzi. Au fost după părerea mea sau în mod sigur marele meu noroc. Eu mai beneficiasem de un astfel de noroc irlandez sau porcesc, norocul e întotdeauna de felul acesta, când mă întâlnisem cu câţiva ani mai devreme cu Nicolae Manolescu. Şi el a fost un noroc pentru mine, a fost omul care m-a descoperit. Dar toată viaţa mea din ultimii 20 de ani se leagă de Gabriel Liiceanu”, a spus Mircea Cărtărescu.

Cărtărescu a mai spus că i-a fost “teribil de greu” de multe ori şi a vorbit şi despre cei care “au tot săptat la temelia meschinului său piedestal”.

“De multe ori mi-a fost teribil de greu, ca şi tuturor celorlalţi care suntem în situaţia asta, însă faptul că am rezistat şi că mergem mai departe în acest mediu care de multe ori seamănă cu acidul sulfuric concentrat este o dovadă de tărie (…) Le mulţumesc şi celor care ani şi ani de zile au tot săpat la temelia meschinului meu piedestal şi care totuşi n-au reuşit să facă, cel puţin deocamdată, statuia să se prăbuşească, să se rupă în bucăţi”, a mai spus Cărtărescu.

Iarasi si iarasi despre imaginea Romaniei – de Andrei Plesu

Contributors.ro Martie 25, 2013

În ultima vreme, mă confrunt cu o insolubilă problemă de logică. O sumedenie de politicieni, gazetari, analiști, intelectuali anti-băsiști, ca să nu mai vorbesc despre armate întregi de forumiști nemiloși, s-au ocupat – și nu de azi, de ieri – cu diabolizarea, sau măcar discreditarea (morală, juridică, profesională) a cîtorva intelectuali autohtoni, printre care am onoarea să mă prenumăr. Sunt așa-numiții ”intelectuali ai lui Băsescu”. Ba pe la Antena 3 şi prin nărăvaşele ei filiale online, ba pe felurite bloguri (asta ca să nu numesc decît ”vîrfurile de lance” ale campaniei) și Mircea Cărtărescu, și Gabriel Liiceanu, și Horia Patapievici și Andrei Pleșu (lista e însa ceva mai lungă, nu pot fi trecuţi cu vederea Mihăieş şi Tismăneanu) au fost trecuți printr-o vastă stilistică a deriziunii și denigrării. De la bășcălie diletantă la linșaj mediatic profesionist. Una peste alta, suntem o „gaşcă” de pupincurişti, impostori, plagiatori, profitori, cripto-comunişti (dar şi cripto-fascişti), cvasi-securişti, „auto-intitulaţi”, elitişti, nulităţi, „interbelici”, boşorogi, urîţi, limbrici, fripturişti, traseişti, înecaţi în privilegii, în bani publici, în tone de suficienţă egolatră şi tupeu. Mai grav încă e faptul că suntem trădători de ţară, că ne ocupăm zi şi noapte – probabil plătiţi de agenturi străine – cu demolarea imaginii ţării. Suntem anti-români, trădători, lipsiţi de onoare, pe scurt, „băsişti” pînă în măduva oaselor. Foarte bine! Ce putem pentru ca să facem? E libertate, e egalitate, e democraţie. Oricine poate să creadă şi să spună ce vrea despre oricine. Deplîngem, fireşte, valul de dezamăgire, furie şi dispreţ pe care l-am stîrnit;  te pomeneşti că îl merităm… Să revenim însă la problema de logică de care vorbeam la început. Iat-o: exact aceiaşi inşi care ne-au făcut şi ne fac, neobosiţi, portretul horror de mai sus sunt acum foarte supăraţi că unii dintre noi nu ne-am dus la Salonul Cărţii de la Paris ca să reprezentăm patria. Dumneavoastră înţelegeţi? E ca şi cum îl faci pe unul cocoşat, după care îl cerţi că nu participă la parada modei. M-aş fi aşteptat ca organizatorii, politicienii patrioţi şi poporul suveran să se bucure că, în sfîrşit, ne purtăm în concordanţă cu nimicnicia noastră. Că nu mai infectăm ambianţa diafană a culturii naţionale cu false valori, cu nărăviţi ai partizanatului politic, cu baloanele de săpun ale inconsistenţei noastre. Cum să lăsăm nişte neica nimeni, nişte zerouri barate, nişte prăpădiţi fuduli, nişte hoţomani de duzină să ducă steagul României peste hotare?! Păi să zicem mersi că s-au dat la o parte! Imaginea României e salvată! Am scăpat de balastul unei uriaşe tumori. Ei bine, nu! Rezultă că, orice am face, noi ăştia, the bad guys, greşim. Nu suntem la înălţimea exigenţelor! Nu înţelegem să uităm de vanităţile noastre şi să slujim interesul comun.

Mă întreb, inevitabil, ce-ar fi trebuit să facem? Văd două posibilităţi. Una ar fi fost să mergem, ca nesimţiţii, la Paris şi să protestăm acolo împotriva bramburelii de la ICR. (Unii gazetari francezi ne-au reproşat deja că n-am procedat astfel). Dar ni s-ar fi spus imediat că denigrăm ţara pe bani publici, adică pe banii instituţiei care ne-a plătit transportul. Rămîne a doua posibilitate: să mergem la Paris şi să ne comportăm ca nişte români adevăraţi. Să dăm interviuri despre ce frumos şi bine e pe la noi. Întrebaţi dacă e adevărat că primul ministru şi-a falsificat titlul de doctor, noi să spunem că e o minciună grosolană pusă la cale, la un şpriţ, de Băsescu şi Angela Merkel. Întrebaţi despre prestaţia dlui Andrei Marga, ne vom grăbi să spunem că e un om plin de idei originale, un mare stilist şi un iubitor de ţară dedicat trup şi suflet propagării valorilor autohtone, de la caloriferul transilvan, la Dragobetele din Râmnic. (Vom da exemplul înfiinţării unei filiale ICR la Tg. Jiu, absolut necesară pentru lansarea planetară a marelui marginalizat român Constantin Brâncuşi). Întrebaţi ce s-a întîmplat în România astă-vară, vom răspunde prompt (şi niţel ofensaţi): nimic! Şi tot aşa! Vom spune că miniştii şi parlamentarii noştri penali sunt persecutaţi politic, că viitorul nostru candidat la preşedinţie e un mare anglist, un tenace admirator al Europei şi o fire conciliantă, mereu trează. Mă rog, vom avea pentru orice întrebare (căci jurnaliştii sunt, peste tot, la fel…), răspunsul potrivit, adică cel patriotic.

Lăsînd, totuşi, gluma la o parte: nu e cam tare să aflăm că imaginea ţării nu e stricată de Gigi Becali, ci de Neagu Djuvara? Că nu averile neverosimile ale multiplilor baroni locali, nu vilele lor somptuoase, nu discursurile lor fudul agramate şi xenofobe ne cam înnegresc portretul, ci articolele lui Cărtărescu, declaraţiile lui Liiceanu şi bombănelile mele? Nu e cam tare să aflăm că nu răţoiala guvernamentală faţă de instituţiile europene ne dăunează, ci absenţa de la un tîrg de carte a unor scriitoraşi de doi bani?

Pentru viitorul salon internaţional al tipăriturii am, în aceste condiţii, cîteva idei. Invitat de onoare: Dan Voiculescu, ca patron al reintroducerii rafinamentului şi obiectivităţii în cultura televizuală (co-invitaţi, la o masă rotundă în limba franceză: Mihai Gâdea cu o contribuţie despre psihanaliză, Ciutacuciuvicăbadea despre umor, justiţie, sport şi boli ale copilăriei la Aristofan şi Montaigne, Codrin Ştefănescu despre ocultism în antichitatea tîrzie şi Dan Diaconescu despre filosofia surîsului în portretul Giocondei). Premiul pentru reuşită scriitoricească, popularitate şi curajoase acţiuni în ilegalitate, ar putea fi decernat, la festivitatea finală, lui Adrian Năstase.

Ştiu, o să ziceţi că sunt, ca de obicei, părtinitor-băsist. Ok! O masă rotundă paralelă ar putea fi moderată de Traian Băsescu, pe tema: cultul intelectualilor din 1990 pînă în zilele noastre. Participanţi: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Andrei Marga ca fost ministru ţărănist al Învăţămîntului, Andrei Marga ca fost ministru liberal al Externelor şi Andrei Marga ca actual ministru apolitic al ICR. Şi să se mai termine odată cu trîntorii inventaţi de guvernul Boc! Cu de-alde Cărtărescu, Liiceanu, Patapievici şi Pleşu. Neagu Djuvara? A se slăbi! Avem Haşotti, avem Vlad Nistor, avem M.Oprişan, zis Francisc al II-lea! Avem 70% în parlament! Vom învinge!

Inapoi la Lenin? de Vladimir Tismaneanu

SENATUL EVZ. Înapoi la Lenin?

Autor: Vladimir Tismăneanu

Se poartă, în cercurile stângiste, moda revenirii la Lenin. Între cei care susţin necesitatea de a „retesta ipoteza comunistă” se află filosoful francez Alain Badiou, admirator cândva al Khmerilor Roşii, precum şi gânditorul sloven, devenit idol al campusurilor occidentale, subiect de filme documentare hagiografice şi profet al unei fantasmate noi revoluţii planetare, Slavoj Zizek.

Au loc conferinţe şi simpozioane în care Lenin este prezentat, cu morgă academică şi fără urmă de compasiune pentru milioanele de victime ale „marelui experiment”, drept un filosof al rupturii cu o ordine presupus condamnată de istorie. Este normal, în fond, ca profeţii violenţei să-l venereze pe Lenin. Este mai puţin normal ca intelectuali care ar fi trebui sa înveţe ceva din catastrofele secolului al XXlea să se angajeze pe aceasta pantă a iresponsabilităţii programatice. Este de-a dreptul anormal ca în ţările unde a fost aplicat modelul leninist să mai auzim panegirice rostite la adresa arhitectului unui sistem criminal.

Încă din anii de dinaintea acaparării puterii de către bolşevici, era limpede că Lenin (1870-1924) era un propagandist fanatic, un ideolog utopic, un urmaş al lui Robespierre şi St Just, nu un filosof. Filosofia presupune dubiu, Lenin era omul fără îndoieli. Ceea ce nu înseamnă că spirite onorabile nu au fost cumva înşelate de verbiajul metafizic al lui Lenin şi al admiratorilor acestuia. Patriarhul social-democraţiei ruse, Gheorghi Plehanov, avea dreptate. Lenin nu a fost în niciun fel un filosof. Dar se dorea el a fi? Poate merită să ne reamintim ideea lui Luis Althusser, un filosof francez ale cărui idei l-au influenţat puternic pe mai-sus pomenitul Badiou: “Lenin nu a întemeiat o nouă filosofie a practicii, ci o nouă practica a filosofiei”. O practică soldată cu asasinate în masă.

Lenin a fost practicianul unei filosofii simpliste, partizane, exclusiviste. Respingea aprioric posibilitatea unei căi de mijloc, a unui tertium datur între ceea ce el numea “ideologia burgheză” şi aceea “proletară”. Maniheismul lui Lenin era implacabil. Pentru Lenin şi discipolii săi, ideile erau (sunt) întotdeauna expresia unor interese de clasă. Preţuit de atâţia oameni ai stângii, favoritul lui Lenin executat de Stalin, Nikolai Buharin (1889-1938), nu gândea diferit, ceea ce a atras criticile acerbe ale lui Gramsci, unul dintre puţinii marxişti capabili să ia în serios autonomia suprastructurilor şi rolul voinţei istorice. Acesta este sensul conceptului esenţial al viziunii leniniste despre idei, ideologii şi conştiinţă filosofică: „partiinost’”, partizanat, poziţie de clasă, angajament militant, subordonare în raport cu „linia partidului”.

Leninismul este o doctrina revoluţionară care sanctifică violenţa politică şi osândeşte întregi categorii sociale la extincţie organizată statal. Este vorba de o demonologie seculară, de o cosmologie a excluderii, înrădăcinată în dispreţul visceral pentru statul de drept, pentru legalitate, pentru universalitatea drepturilor omului. Lenin a atacat cu furie în pamfletele sale „morala popilor” şi „cretinismul parlamentar”. Tezele lui Lenin au fost exacerbate de Stalin şi de discipolii acestuia, între care Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi Nicolae Ceauşescu. „Înapoi la Lenin” semnifică înapoi la barbarie, orbire şi crimă

Citiţi mai mult: SENATUL EVZ. Înapoi la Lenin? – Opinii EVZ > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-inapoi-la-lenin-1027861.html#ixzz2NNdrBbpz
EVZ.ro

Patriot roman, indragostit, s-a dus dupa vise – de Cristian Ghinea

Tags

America povestita unui prieten din Romania, Martin S. Martin

 Cristian GHINEA | Atitudini mic-burgheze

Patriot român, îndrăgostit, s-a dus după vise

<!–

–>Martin S. Martin este un îndrăgostit care suferă. Ca stare civilă, Martin S. Martin este un medic român care a făcut carieră pînă la un moment dat. Acel moment, de pildă, în care şeful tău vrea să fie primul medic din România care execută o operaţie complicată pe inimă. Numai că tu eşti, de fapt, primul medic din România care a şi învăţat să facă procedura. Drept urmare, tu dai gaura şi arăţi unde intră acul, iar şeful împinge acul. Acest gen de nedreptate ce blochează cariera unuia care nu vrea să aibă relaţii cu Partidul l-a făcut pe Martin Constantinescu să plece. În America, unde a devenit Martin S. Martin. De unde a scris această carte – America povestită unui prieten din România (Humanitas, 2012).

Cum ziceam, este cartea unui îndrăgostit. Îndrăgostit de America, Martin S. Martin, om liber şi împlinit profesional, suferă că lumea nu vede frumuseţea iubitei sale. Deci, contribuie cu ce poate ca să schimbe situaţia. Scrie o carte formată din lungi scrisori adresate prietenului său Gabriel Liiceanu – în care îi povesteşte America. Cu un ochi la alegerile primare care aveau loc în Partidul Republican, cu un ochi la ce prostii pretenţioase mai scoate Barack Obama, cu lungi digresiuni istorice, cu dialoguri cu americani simpli, cu păţanii personale – iese o carte pe cinste.

În care am simţit că mă regăsesc, pe mine, cel din sejurul american de acum cîţiva ani. Pentru că şi eu sînt un îndrăgostit de America. Avem deci 12 scrisori către prietenul său, fiecare avînd o temă centrală. Din ele, reiese America aşa cum e văzută de un imigrant care ştie să preţuiască libertatea pentru că ştie cum e fără ea. Care e, normal, republican. Care ţine cu Newt Gingrich în campania internă a partidului pentru că nu are încredere în moderaţia lui Mitt Romney. Fiecare scrisoare îşi propune să desfiinţeze cîte un clişeu despre America. Şi mă regăsesc în această carte şi pentru că eu însumi am avut propriile momente de furie cam cu aceleaşi clişee. Îmi aduc aminte de o persoană care a vizitat America şi s-a întors spunînd, cui dorea să asculte, că americanii sînt proşti şi nu citesc. Partea amuzantă e că ea însăşi nu citea nimic niciodată, era complet bîtă. Fiind ea un student aflat la muncă de vară, nu prea avea de unde să ştie cît citesc americanii, dar era genul de prostie auzită în România pe care dorise să şi-o confirme – ai observat, Miţo, că în Dallas nu aveau bibliotecă şi nu apare nici o carte? Evident, acest clişeu este luat în vizor şi de Martin, care ne spune că 68% dintre americani sînt înscrişi la bibliotecile publice şi că nu există acolo moda de a stoca cărţi în casă – sînt revîndute permanent. Apropo de clişee din astea – ţin minte că la Chicago l-am întrebat pe un poliţist, care patrula străzile cu maşina, de cîte ori a tras cu pistolul în acel an. Mi-a spus că în 15 ani de cînd lucrează în poliţie a folosit o singură dată o armă, dar era bastonul electric, nu pistolul. I-am zis: dom’le, tu nu te uiţi la filme, nu ai văzut ce crime sînt în Chicago? A rîs.

Dar Martin S. Martin nu merge pe poante, este un om temeinic care ia clişeul şi ţi-l face franjuri cu statistici şi cu studii de caz. De pildă, clişeul că americanii sînt egoişti, individualişti şi nu au simţul comunităţii. Zice Martin: „În anul 2009, donaţiile în scopuri de caritate în State au atins cifra de 300 de miliarde de dolari, cu următoarele provenienţe: 38 de miliarde donate de fundaţii, 23 de miliarde adunate prin acţiuni colective, 13 miliarde donate de corporaţii şi 226 de miliarde adunate de la donatorii individuali. Ca să se poată atinge nivelul donaţiilor individuale făcute de un american în fiecare an, ar fi nevoie să se adune fie donaţiile a trei francezi, fie a şapte germani, fie a paisprezece italieni. 70% din populaţia Americii face donaţii constante.“ (p. 99)

Avem deci o imagine despre sine a europenilor ca fiind sufletişi şi o imagine despre americani ca nefiind sufletişti, cînd de fapt e taman invers. Ţin minte figura scîrbită a unui popă cînd am fost să donez nişte haine la biserica din colţ – avea suspiciuni că i-aş fi dus nişte haine nespălate. Nu erau nespălate şi am văzut apoi halatul donat de mine pe nevastă-sa. Şi mai ţin minte o imagine absurd-hazlie tot din sejurul meu american. Am contribuit la împărţirea mesei pentru cei fără case. Un cazan mare cu ciorbă cu cîrnaţi. Operaţiunea era derulată de o organizaţie privată care trăia din banii donaţi de cetăţeni. Misiunea mea de o zi a fost să am grijă cum împart ciorba – erau două opriri şi trebuia să mă asigur că vor ajunge cîrnaţii din cazan şi pentru a doua oprire. La primul parc, oamenii străzii ne aşteptau aliniaţi la coadă, era masa lor obişnuită. Unii m-au bombănit că de ce nu le pun doi cîrnaţi, le-am zis că asta e regula – un singur cîrnat, mai avem o oprire. Mi-am îndeplinit misiunea cu succes, cazanul avea exact jumătate din ciorbă şi jumătate din cîrnaţ. Am pornit spre al doilea punct unde ne aşteptau, şi aici m-a apucat ciuda pe regulă: homeless-ii noştri fuseseră deja hrăniţi. Nişte gospodine din suburbii veniseră cu caserole cu fripturi şi prăjituri ca să hrănească oamenii străzii de acolo. Ăia s-au uitat complet dezinteresaţi la cîrnaţii salvaţi de mine.

Aşa cum am mers, undeva în sud, la un spital public pentru săraci. Un spital al primăriei care punea clădirea; în rest, totul, de la salarii la aparatură, era finanţat din donaţii. Preşedinta comitetului de finanţare, care organiza evenimente de strîngere de fonduri, era soţia primarului. La acel spital erau trataţi locuitorii care nu aveau asigurare medicală. Ştiţi celebra cifră cu 40 de milioane de americani fără asigurare medicală. Principalul pretext la reforma Obama, care nu va rezolva problema asta, dar va crea altele. Martin dă cifrele corecte – cei mai mulţi dintre ei sînt tineri care nu cred că se pot îmbolnăvi şi nu vor să dea bani pe asigurare. Dar chiar şi aşa, modul în care e prezentată cifra are aerul că ar exista 40 de milioane de americani care mor ca nişte cîini pe stradă. Cumva, cumva, New York Times şi celelalte ziare de stînga care ar prefera un sistem socialist de sănătate, cum avem prin Europa, eşuează să relateze ce se întîmplă de fapt cu ăştia 40 de milioane de săraci care se presupune că mor bolnavi pe stradă – vă daţi seama: de trei ori populaţia României. Dom’le, ce se întîmplă cu ei? Îi strînge maşina de gunoi morţi dimineaţa, sau cum? Sau sarcina asta cade pe umerii sistemului paralel de donaţii – pe care în Europa nu îl avem, de ce s-ar mobiliza comunitatea, dacă statul zice că oferă el tot gratis (dar minte). Cei mai haioşi sînt hipsterii intelectuali români care nu ar călca printr-un spital de stat din România, dar au citit ei în New Yorker şi mor de grija celor 40 de milioane de americani neasiguraţi. Problema e că, evident, spitalul pentru săraci din America arăta de zece ori mai bine decît spitalele de stat din România.

Sau luaţi clişeul cu americanii materialişti care nu au viaţă spirituală. Îmi aduc aminte de Octavian Paler care zicea că într-o catedrală gotică poţi avea o ameţeală metafizică, într-un zgîrie-nori poţi avea o ameţeală fizică. Paler trăia cumva cu sentimentul că balivernele sale au ceva grandios, deci le repeta des. Pe asta o spunea aproape automat, cînd venea vorba despre America. Problema e că, în cele mai multe catedrale gotice din Europa, ai în primul rînd o senzaţie de goliciune metafizică – adică sînt pur şi simplu goale. Aşa, fără organ metafizic – cum îi vedea Paler, americanii umplu bisericile duminica. Cînd am fost acolo şi am stat la o familie de catolici din sud, ritualul a presupus şi începutul de duminică la biserică. Peggy, adorabila doamnă care m-a ţinut în gazdă, mi-a spus aşa, încurcată: ştii, Cristian, noi mergem la biserica catolică, cei mai tineri preferă alte biserici, dacă vrei poţi merge cu ei. Alte biserici însemnau cele evanghelice unde se cîntă şi pastori pasionaţi animă evenimentul. M-am gîndit: să vezi biserică pustie şi plictiseală la catolici, o să mi se pară cunoscut peisajul cu popa care citeşte fraze din carte pe sărite de nu pricepi nimic, dacă chiar vrei să asculţi, şi babe pe margine căscînd. Dar de unde! Biserica aceea catolică era plină ochi şi se adaptase la concurenţa americană – activităţi comunitare de după slujbă organizate de comitete de enoriaşi, newsletter-ul te aştepta la intrare şi aflai ce s-a mai întîmplat, cine cu cine se însoară, plus ce gînduri mai are preotul despre lume, viaţă, politică şi finanţele parohiei.

De altfel, nu prea înţeleg de ce simpaticii neoconservatori români de la Înliniedreaptă.net se situează constant de partea Bisericii Ortodoxe în diverse dezbateri publice. Şi atacă furibund pe cei care critică BOR (incusiv pe mine). Fiind ei de dreapta, pro-americani şi religioşi, au o sfîrşietoare dilemă pe care au rezolvat-o în mod eronat: în America are sens să susţii bisericile în faţa ateismului militant (cum îl numesc ei). Acolo bisericile chiar reprezintă comunitatea. Pentru că acolo nu este o biserică unică ce suge resurse de la stat. Dimpotrivă, sînt biserici diverse care menţin o competiţie intensă şi permanentă pentru credincioşi. Nu e o coincidenţă că în tradiţia europeană statul a susţinut o Biserică, iar acum bisericile în Europa sînt muzee dezolante. Asta se va întîmpla şi la noi, mai rapid decît credeţi. Fără competiţie, fără viaţă, orice organism se osifică – devine propriul său duşman. Monopolul pe resurse al BOR înseamnă sfîrşitul credinţei în România, în următorii 40 de ani. Credinţa trebuie salvată în ciuda BOR. De fapt, credinţa trebuie salvată de BOR.

Farmecul cărţii constă şi în portrete de americani simpli, făcute de Martin, care demonstrează şi abilităţi de reporter. Oamenii sînt portretizaţi şi dialogul merge de obicei spre opinii politice.

Dar nu toţi americanii cu care vorbeşte Martin sînt de acord cu el. Face portretele unor stîngişti admirabili – oameni de toată isprava. Doar că – explică Martin – sînt incapabili să priceapă răul din lume. Generaţia baby-boom mai ales, cei născuţi în anii ’60, care au avut totul, nu a trebuit să lupte pentru nimic. Cînd citesc cartea lui Martin, regăsesc argumente şi puncte de vedere pe care le urmăream odată pe posturile de radio. Cum am mai scris aici, în America marile ziare tind spre stînga, dar marea comunitate republican-conservatoare dispreţuieşte aceste ziare, în schimb ascultă mult radio (talk-radio). Cum din România astea nu se aud decît dacă faci un efort să le cauţi pe net, ratăm un întreg univers de gîndire şi percepţie conservatoare. Americani care nu sînt timoraţi la modul nătîng că ţara lor e puternică, mare şi o forţă a binelui (mă enervează acel gen de pămpălău american care vine în Europa şi aproape se scuză că e american). Patrioţi, energici, religioşi sau care respectă religia, dar sceptici faţă de ierarhii. Prin această carte, publicul din România are şansa de a ridica puţin perdeaua spre acest univers conservator american. E o ocazie excelentă, nu o rataţi.

„America este locul unde visele noastre se duc acasă.“ – am citit această frază la Lucian Mîndruţă pe Facebook, de 4 iulie. Sever Voinescu a scris aici în Dilema, mai de mult, că nu poţi fi cu adevărat patriot român fără a fi pro-american (ceea ce a produs atacuri isterice la adresa revistei din partea sinistrului tiermondist Florin Constantiniu). Martin Constantinescu s-a dus după visele sale. A devenit Martin S. Martin – îndrăgostit de America, patriot român.

facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE