Aprilie 2, 2013

Secolul al XX-lea, ale carui prelungiri in noul veac sunt de netagaduit, a fost marcat de competitia doctrinelor si practicilor resentimentare.  Radicalismul revolutionar al extremei stangi, ca si acela al extremei drepte, isi aflau originea in sentimentul unei injustii nu doar sociale, ci de-a dreptul ontologice, ce nu putea fi depasita decat printr-o purificare violenta absoluta.  „Azi nu sunteti nimic in lume/Luptati ca totul voi sa fiti” sună textul Internaţionalei. Impertinenta resentimentara continua sa faca ravagii in Romania. Intelectuali de prim rang, cercetatori de admirabila calitate stiintifica, oameni devotati neconditionat statului de drept, sunt atacati, insultati si ponegriti de catre diversi veleitari frustrati si parveniti diletanti. Ticalosia se infrateste, iata, cu tupeul. Public acest articol ca o expresie a solidaritatii mele neconditionate cu acesti intelectuali agresati.

Nietzsche a anticipat ascensiunea acestor doctrine si miscari in scrierile sale profetic-apocaliptice, indeosebi in Ecce Homo.  Socialismul, pe care el il detesta, sustinea un egalitarism menit sa anuleze nimbul sublimului, al valorii intr-adevar unice, al nobletii spiritului.  La polul opus (ori, mai precis, doar aparent opus), nationalismul filistin si mai ales antisemitismul (de orice tip, teologic, sociologic, biologic) erau figurile unei neputinte de a recunoaste universalitatea conditiei umane si de a impune colectivismul primordialist drept principiu guvernant al spatiului politic.  Mitului societatii fara clase din religia politica marxista ii coprespundea cel al unei Volksgemeinschaft perfect omogene.

Fiinta a subteranei, oracolul resentimentar anuntă si doreste spasme fara precedent, furtuni de foc, lacrimi si sange.  Cand Nietzsche se despartea de Richard Wagner, pe care initial il venerase, el rupea tocmai cu acest instinct al agresivitatii rasiste pentru care nu putea nutri decat un infinit dispret. Crezuse in Wagner ca autentic revolutionar intru vesnicie, se intalnea cu un personaj macinat de meschine invidii si teribile complexe.  Nu este greu sa ne imaginam ce-ar fi avut Nietzsche de spus despre Hitler, Rosenberg ori Goebbels.  Romanul acestuia din urma, Michael, este un veritabil compendium al resentimentului.  La fel, tanarul Hitler, cel despre a scris Brigitte Hamann in cartea Viena lui Hitler, traia experienta metropolei cosmopolite  prin prisma unun mistuitor complex de inferioritate. Nevroza sa inavuabila, ceea ce un Erich Fromm a definit drept caracterul sado-masochist, avea sa se converteasca ulterior in radicalismul genocidar al nazismului.

Marxismul, asezand in centrul cosmologiei sale lupta claselor, atacand cu justitiara fervoare proprietatea privata si promitand napastuitilor sortii sosirea mileniului, „saltul din imperiul necesitatii in acela al libertatii”, codifică resentimentul drept parte a matricii emotionale a unei miscari menite sa distruga prin violenţă globală veche ordine. Sa nu uitam textul incendiar al lui Marx despre problema evreiasca in care tanarul filosof hegelian de stanga nu poate vedea emanciparea evreimii decat prin depasirea (anihilarea) evreitatii (Judentum), pe care, reflex propriu socialismului epocii, o reduce la conditia practicii murdar-mercantile. In Londra deopotriva opulenta si sordida a anilor 1860-1870 va fi trait Marx momente de furie de nedomolit, va fi gasit el argumentele rationalizarii explozive a resentimentului social in ametitoarele dantelarii conceptuale din Das Kapital.

Oricine a citit Demonii lui Dostoievski isi aminteste de şigaliovism, acea schema utopica prin care se urmarea constructia unei societati a termitelor umane. Tot astfel, este greu sa uiti pornirile de ura anti-liberala ale posedatului Piotr Verhovenski, dorinta acestuia de a instaura anarhia universala, de a zdruncina definitiv capitala de gubernie adormita in pacea impardonabila a unei execrabile, intolerabile cumsecadenii.  Resentimentarul nu suportă ceea ce N. Steinhardt vedea drept o virtute esentiala, anume dreapta-socotinţă, echilibrul, decenţa, civilitatea. El traieste, acest nihilist, sub semnul unei insatisfactii mefistofelice, al unei dureri interioare permanente.

Lenin, ascetul monoman, iacobinul iluminat, a fost de fapt omul resentimentului.  In a sa Istorie a revolutiei ruse, Richard Pipes spunea ca inteligentsia a facut din resentiment fundamentul unei doctrine a negarii totale a ordinii stabilite. Asa apar nihilistii din romanele lui Turgheniev, asa sunt „vestitorii” din Asteptand ceasul de apoi, marele roman politic al lui Dinu Pillat despre pasiunile radicale interbelice din Romania .  Nimic din ce-ar fi facut ţarismul, cu exceptia unei sinucideri, scria Pipes, nu ar fi potolit ura resentimentara a acestei clase intemeiata nu pe proprietate, ci pe atitudini, sentimente, viziuni, angoase si aversiuni.  La fel s-ar putea spune ca nimic din ce-ar fi facut democratia liberal-constitutionala romaneasca din anii 30 nu i-ar fi putut imblanzi pe legionari si pe comunisti, frati inamici jurati sa distruga edificiul pluralismului.

Trista, chinuita agonie a resentimentarului este de fapt neputinta de a accede la tarâmul binecuvantat al iertarii.  O iertare care, spre a relua lectia monseniorului Vladimir Ghika, se intemeiaza pe cainta celui care a comis pacatul.  Sa traiesti de-a pururi pentru a te razbuna, pentru a-ti lua revansa, ce oroare, ce blestem…Un egoism atroce, un invincibil sentiment al ratarii, al esecului, o invidie sufocanta in raport cu cei care nu se opresc din drum, cladesc, cauta, descopera. Izolarea resentimentarului este demna de compasiune.  El nu poate avea prieteni, doar aliati conjuncturali in numele unor aversiuni comune.  Liantul falsei lor comunitati este ura, obida, ceea ce se cheama oftică.  Nu intamplator este deopotriva o denumire de stare psihologica si de maladie.  Oftica ascunde o admiratie secreta, inavuabila, o dorinta de a fi precum cel insultat, de a nu fi mai prejos, de a obtine aceeasi recunoastere.  In cartea sa despre relatiile dintre latino-americani si Statele Unite, Du bon sauvage au bon révolutionnaire, ganditorul venezuelean Carlos Rangel nota cum resentimentul se hraneste din ceea ce se cheama sindromul simultanei iubiri-ura.  Un binom in care ura ajunge sa anuleze ce-a mai ramas din dragoste.

Resentimentarul este un personaj hain: conform dictionarului, acest vechi cuvant inseamna, intre altele, rau la inima, neindurator.   Tocmai sufletul rau duce la un chin trait sub semnul unei solitudini nesfarsite, in fond auto-indusa, auto-generata, o neputinta devoranta de a recunoaste dreptul celuilalt de a fi tot om.

(Fragment din prefata volumului Anatomia resentimentului, aparut in 2010, in colectia “Constelatii”, la editura Curtea Veche. Reiau textul aici, cu minime adaugiri, tinand cont de actualitatea sa greu de contestat).

Text aparut pe platforma LaPunkt

Advertisements