Contributors.ro Aprilie 29, 2013

După alegerile europarlamentare din 22-25 mai 2014 vom avea o nouă  Comisie Europeană şi o nouă configuraţie a Parlamentului European.  Riscând o previziune politică, aş spune că este pe zi ce trece tot  mai posibil ca rezultatul acestor alegeri  să fie dezamăgitor pentru forţele pro-europene şi să marcheze începutul  unei consolidări viguroase a mişcărilor eurosceptice, populiste şi  naţionaliste în cadrul Uniunii, care să blocheze pe termen  lung avansul proceselor de lărgire şi adâncire a integrării europene.

În această schimbare de partitură care se profilează nu e numai  certitudinea plecării lui Barroso, Van Rompuy sau Reding (pe fond,  la capătul unui mandat eşuat în ceea ce priveşte credibilitatea  internă şi externă a Uniunii Europene), e mai mult decât atât: un nou tip de discurs politic se întrezăreşte  la orizontul anilor care urmează, o putere esenţialmente diferită  ca natură intelectuală, valori şi convingeri politice, o alianţă  a rezistenţelor profunde (de tip catch-all) la soluţiile federative sau  confederative şi, în general vorbind, o barieră robustă în faţa  conceptului de „mai multă Europă”. Începe, probabil, ciclul istoric al reculului ideii europene.

După cum arată astăzi lucrurile pe continent, cred că generaţia  noastră va fi din nefericire martoră („părtaşă”?) la declinul  paradigmei integrării europene şi la întoarcerea discursului naţionalist,  utilizat ca refugiu electoral. Este suficient să privim cifrele publicate  recent de Oficiul European de Statistică privind involuţia dramatică  a încrederii publice în instituţiile de la Bruxelles pentru a anticipa  „apropierea aisbergurilor”: din 2007 până în 2012, neîncrederea spaniolilor în Uniunea Europeană  a crescut de la 23% la 72% (!), a britanicilor de la 49% la 69%, a germanilor  de 36% la 56%, a francezilor de la 41% la 59% iar a polonezilor (care  au aderat în 2004, cu cote mari de entuziasm pro-european, specifice  Europei Centrale şi de Est) de la 18% la 42%. Ecourile în presa  europeană sunt pe măsura severităţii căderii percepţiilor pro-europene1. Dar ce s-a întâmplat de fapt în aceşti opt ani, după eşecul  Tratatului Constituţional în referendumurile francez şi olandez din  2005?

Despre multiplele crize ale Europei am mai scris şi, probabil, va  trebui să scriem multă vreme de acum înainte. Practic, de la dezechilibrele  financiar-bugetare cronice şi datoriile suverane masive la şomajul  alarmant (Spania a atins recent un maxim istoric de 27,2% forţă de  muncă neocupată, pe o medie a UE de 12%, deloc liniştitoare), sau  de la problemele legate de costurile sociale crescute şi competitivitatea  economică relativ scăzută la îmbătrânirea populaţiei, avem toate  indiciile să înţelegem că modelul politico-administrativ, economic,  social şi chiar cultural al Europei postbelice şi-a atins limitele.  Dincolo de acest prag critic, o schimbare majoră de paradigmă este  aşteptată să se întâmple la nivelul Uniunii, fie în sensul unor  reforme structurale profunde (greu de crezut însă că va exista capacitatea  politică necesară, mai ales pe fondul frustrărilor economice şi  sociale crescânde ale populaţiei) fie în sensul dezintegrării politice  şi al resuscitării discursului naţionalist, populist şi protecţionist.

Nu este nicio ezitare în a asuma faptul că Europa integrată, a  cărei istorie a început cu peste 60 de ani în urmă (să admitem,  simbolic, odată cu Declaraţia Schuman de reconciliere franco-germană  de la 9 mai 1950), a oferit cetăţenilor statelor membre cel mai ridicat standard de viaţă care  a fost vreodată înregistrat la nivelul clasei mijlocii din întreaga  lume. Ştim, de asemenea, că democraţiile occidentale au acceptat  modelul integrării (fie în cadrul Alianţei Nord-Atlantice, fie în  cadrul Comunităţilor Europene) în primul rând pentru a-şi garanta  securitatea şi proteja interesele de spectrul ameninţător al Uniunii  Sovietice şi al expansiunii comunismului. Odată dispărută această  ameninţare sistemică şi realizată extinderea spre Est, relevanţa  NATO a scăzut considerabil iar motivaţia extinderii suplimentare a  Uniunii a pierdut din vigoare şi atractivitate, pe fondul discursului  ipocrit de blamare a imigraţiei est-europene din unele state importante  ale Europei de Vest.

Nu sunt, fireşte, nici imigranţii, nici extinderea Uniunii spre  Est, cauza declinului economic al Europei. Dimpotrivă, aş spune, forţa  de muncă ieftină şi de multe ori „la negru” (fără drepturi  sociale) a ajutat economiile vest-europene să păstreze pe cât posibil  o competitivitate comparabilă cu cea a economiilor emergente din Asia.  Dar s-a întâmplat pur şi simplu ca extinderile din 2004  şi 2007 să se suprapună cu începutul crizei economice, pentru ca  să fie inoculată politic ideea că „intrarea Estului sărac” a  stricat atmosfera fericită din clubul exclusivist al naţiunilor occidentale.  Marea Britanie, Olanda, Italia, Franţa, Norvegia (parte a Acordului  Schengen, chiar dacă nemembră a Uniunii, anunţând însă că ia  în considerare părăsirea Spaţiului pentru a-şi proteja teritoriul  de imigraţia ilegală), Finlanda sau Danemarca iar mai nou Germania  sunt doar câteva exemple de state dezvoltate în care şi-a făcut  sau îşi face loc, dintr-un motiv sau altul, discursul populist anti-european.

Atenţia cea mai mare ar trebui  însă acordată alegerilor generale din Germania, programate pentru 22 septembrie a.c. În principiu, CDU/CSU are  prima şansă să formeze guvernul, cu 40% (în scădere totuşi cu  2% faţă de luna trecută) chiar dacă FDP, aliatul liberal de centru,  cu doar 4% în prezent, este încă sub pragul de intrare în Bundestag.  Mai interesant este că AfD (Alternativa pentru Germania), partid care  propune ieşirea ţării din Zona Euro, a crescut de la 3% la 5% în  ultimele două luni şi, dacă tendinţa se menţine, va intra  în Parlament cu un scor neaşteptat de bun. Un eventual guvern minoritar al creştin-democraţilor  ar vulnerabiliza politic cancelaria de la Berlin şi ar face  practic imposibil de imaginat orice contribuţie substanţială a Germaniei  la salvarea Zonei Euro. Acest preambul german va avea ulterior o reflectare  la alegerile europene din mai 2014.

Auspiciile sub care ne îndreptăm spre alegerile europene de anul  viitor sunt mai degrabă pesimiste pentru toate forţele pro-europene.  O recunoaşte recent preşedintele Barroso, care se teme că „visul  european” este ameninţat de şomaj, de temerile şi frustrările  oamenilor. Abandonarea discursivă bruscă  a temei austerităţii de către liderii populari europeni este semnul  îngrijorării pierderii alegerilor din 2014. Nu neapărat al  rezolvării definitive a dezechilibrului între venituri (producţie)  şi resursele consumate, care constituie în continuare problema-cheie  a Europei şi a modelului Welfare State.

Socialiştii îşi pregătesc deja cu un aer triumfător  candidaţii pentru poziţiile de vârf din Comisie şi Parlament, dar  se cam grăbesc, s-ar putea ca nici rezultatele lor să nu fie foarte  bune. Europenii nu vor neapărat schimbarea popularilor cu socialiştii  (vezi scăderea la jumătate a popularităţii Preşedintelui Hollande  în numai un an de mandat, cea mai gravă din istoria Republicii Franceze),  ci soluţii ori cel puţin iluzii de soluţii la declinul economic al  Europei, la fragilitatea pieţelor, la problema datoriilor sau a şomajului. În absenţa soluţiilor economice reale, votanţii  vor „cumpăra” probabil vorbele despre interesul naţional şi „noua  politică”, de tipul Beppe Grillo, Geert Wilders, Le Pen sau  Nigel Farage. În acest context, rolul liberalilor ca  grup rezonabil de centru în formarea majorităţii va deveni cel mai  probabil decisiv şi este de urmărit dacă liberalii vor merge cu popularii  (spre o conducere de centru-dreapta) sau cu socialiştii, favorizând  o majoritate parlamentară şi o Comisie cu orientare de centru-stânga.

Pe fondul fragmentării votului european, al eroziunii grupurilor  politice tradiţionale şi al apariţiei unor forţe eurosceptice şi  naţionaliste noi (sau întărite pe seama crizei), perspectiva guvernării Europei devine tot mai  incertă. Iar 2014 va fi doar începutul.

Advertisements