Capitalismul: un drum in 10 etape (3) – de Theophyle

Capitalism: un drum în 10 etape – (3)

Articol publicat in Politeia World pe platforma politeia.org.ro 30/05/2013

Etapa a saptea este reprezentata de aparitia comunismului si a fascismului. Revoluţia rusa din februarie1917 a apărut aproape spontan când populaţia Petrogradului a participat la demonstraţii împotriva regimului ţarist din cauza penuriei de alimente din oraş. Erau de asemenea mari nemulţumiri datorită continuării implicării Rusiei în primul război mondial. Cum protestele creşteau în intensitate, diferiţi politicieni reformatori (atât liberali, cât şi radicali de stânga) au început să coordoneze diverse acţiuni. La începutul lui februarie, protestele au luat o turnură violentă când un mare număr de oraşe s-au revoltat şi au avut loc confruntări cu poliţia şi armata. Când mulţimea de soldaţi, încartiruiţi în capitala Rusiei Petrograd, a fraternizat cu protestatarii, s-a ajuns la revoluţie, care în cele din urmă a dus la căderea ţarului Nicolae al II-lea şi la un transfer al puterii aproape fără vărsare de sânge.

Al doilea moment este fara indoiala cel interesant pentru aceast articol –Revoluţia din octombrie 1917. A fost condusă de Lenin şi cel putin in sensul declarativ Revolutia din Octombrie trebuia sa se bazeze pe ideile lui Karl Marx. Ea a marcat începutul diseminării comunismului în secolul al XX-lea. A fost mult mai puţin extinsă decât revoluţia din februarie şi a fost victorioasă datorită activităţii susţinute de planificare şi coordonare. Pe 7 noiembrie 1917, liderul bolşevicVladimir Ilici Lenin şi-a condus revoluţionarii de stânga într-o acţiune militară aproape nesângeroasă împotriva guvernului provizoriu socialist. ( Rusia mai folosea încă în acele vremuri calendarul iulian, aşa că data corespunzătoare era 25 octombrie).

Alegerile constituantei, prevăzute înca de guvernul Kerenski, au avut loc în noiembrie. Au fost primele alegeri libere din istoria Rusiei. Acestea au fost câştigate de socialiştii revoluţionari (menşevici), obţinând 380 de locuri. Bolşevicii au obţinut numai 168, pierzând clar alegerile. La alegeri au luat parte 14.700.000 de oameni. Bolşevicii nu au vrut să respecte rezultatul acestora şi pe 5/18 ianuarie 1918, sub conducerea lui Lenin, au dizolvat cu forţa Adunarea Constituţională. Acest act a reprezentat una din scânteile care au condus ulterior la lungul război civil.

Revoluţia din octombrie a încheiat faza revoluţionară începută în februarie, înlocuind prin forţă armată efemerul guvern democratic cu unul bolşevic dictatorial. Deşi mulţi bolşevici (precum Lev Troţki) sprijineau o democraţie sovietică, modelul ‘reformei de sus în jos . Stalin a ieşit invingător după ce a murit Lenin şi a obţinut controlul asupra URSS. Troţki şi sprijinitorii săi, ca şi mulţi alţi comunişti cu unele tendinţe democratice, au fost persecutaţi şi în cele din urmă băgaţi în închisori sau ucişi.

După octombrie 1917, mulţi eseri (socialişti-revoluţionari) şi anarhişti ruşi s-au opus bolşevicilor în soviete. Când acest procedeu a dat greş, ei s-au revoltat într-o serie de mişcări, chemând la o “a treia revoluţie”. Cele mai importante exemple au fost răscoala din Tambov (1919-1921) şi revolta din Kronstadt (în martie 1921). Aceste mişcări nu s-au bucurat de o conducere eficientă, au fost în cele din urmă zdrobite pe parcursul Războiului Civil. Victoria Revolutiei din Octombrie a avut ca rezultat constituirea Uniunii Sovietice. Aceasta a durat până la colapsul din 1991.

In acest moment nu pot sa nu fiu de acord cu parerile venerabilului Ion Iliescu care a sustinut (cel putin, post-factum) ca in Uniunea Sovietica, ca si de fapt in majoritatea “statelor socialiste”, comunismul si doctrina marxista au fost denaturate, transformandu-se in bazaconii, care nu au avut mai nimic in comun cu marxismul doctrinar. Din punctul meu de vedere, revolutia a fost declansata de serviciile secrete ale Imperiului German, intr-o tara exact opusa de ceea ce a prezis Marx – fara o clasa muncitoreasca puternica si aproape neindustrializata.

Doi ani mai tarziu, adica in 1919, este publicat in Italia “Manifestul Fascist.” Contrar opiniilor consacrate, fascismul italian, ca si cel german, se regasesc in stanga doctrinara. “Manifestul Fascist” (Il manifesto dei fasci di combattimento) a fost coneceput si publicat de liderul sindical Alceste De Ambris si de Filippo Tommaso Marinetti, devenit mai tarziu si ideologul miscarii fasciste. Mult mai tarziu (in 1932), va publica Benitto Mussolini eseul numit “Dottrina”, care va atenua tendintele de stanga initiale, promovate de sindicalistul Alceste De Ambris.

Din punct de vedere economic, fascismul promoveaza “corporatismul de stat”. Economie in care statul este mediatorul suprem intre toti componentii sociali, care fac parte din economia unui stat. Doctrina a fost formulata de sociologul, filozoful si economistul austriac Othmar Spann si preluata de Benito Mussolini si introdusa ca doctrina socio – economica a fascismului italian.

Ramasitele fascismului economic au supravietuit mult mai eficient comunismului pseudo-marxist. De fapt avem astazi doua exemple clare ale “corporatismul de stat” printre marile puteri ale lumii. Primul exemplu este Federatia Rusa, care a mostenit si unele aspecte politice ale fascismului, dar a mostenit in totalitate “corporatismul de stat”, prin care statul (sa zicem Putin, la ora actuala) hotaraste care este jocul si care sunt regulile lui.

O implementare poate putin mai diferita, dar la fel de asemanatoare ideilor lui Othmar Spann, o regasim in China moderna, care promoveaza un capitalism de stat sub acoperirea traditionala a unui partid numit comunist. Personal sunt convins ca Deng Xiaoping, fondatorul “socialismului cu caracteristice chinezeşti” şi a reformei economice din China, cunoscută ca “economia de piaţa socialistă”, a fost profund influentat de Othmar Spann, care a formulat teoretic si ideologic exact ceea ce se intampla astazi in China.

Vorbind despre Romania, nu pot sa nu recunosc ca perioada 1996-2000 a fost exact aceea in care ideile lui Iliescu, care conduceau spre un “corporatism de stat”, au fost demontate de caderea lui de la putere. “Nu ne vindem tara” a fost exact sloganul acestor ideologii si baza ideologica a democratiei originale. Unii vor spune ca am avut mare noroc, altii vor spune ca nu. In orice caz, nu ar fi avut nici o sansa in Romania. Simplu, nu avem stofa de chinezi.

Advertisements

Junimismul, astazi – de Ioan Stanomir

La Punkt 26 MAI 2013

Eliberat de povara interpretărilor abuzive şi a succesivelor valuri de comentarii denigratoare, junimismul apare, astăzi, la peste un secol şi jumătate de la naşterea sa, ca una dintre cele mai limpezi şi puternice expresii ale moderaţiei în spaţiul intelectual românesc. Căci tinerii ce iniţiau, în Iaşiul anului 1863, un grup informal ce aspira la redefinirea direcţiei culturale aparţineau unui nou spirit ce începea să se afirme. Luciditatea lor militantă, criticismul, lipsa de îngăduinţă faţă de simulacru şi de mediocritate erau,toate, elemente ce aveau să modeleze reflecţia intelectuală de la noi. Filosofie liberal- conservatoare în politică, reacţie la utopism şi la exaltarea facilă, junimismul impunea, prin campaniile sale, un mod de a fi care se suprapune, dincolo de timp, cu echilibrul raţiunii şi cu refuzul fanatismului.

Niciodată atractivă ca opţiune ideologică, moderaţia a fost, pentru junimişti, cheia de boltă a viziunii lor despre societate şi modernizarea ei. Moderaţia a însemnat atenţia la gradualism şi organicitate, dar nu văzute, acestea din urmă, ca alibiuri pentru încremenirea în arhaicitate, ci formule destinate să incurajeze creşterea, temeinică, a unei comunităţi de cetăţeni. Fără a fi seduşi de un trecut neguros ,asemeni conservatorilor romantici, de la Mihai Eminescu la Nicolae Iorga, junimiştii au preferat să privească tradiţia ca pe un aluat care se pune la temelia edificiului, spre a –i conferi soliditate. Nu au elogiat, în nici o ocazie, subdezvoltarea ca pe o formă de superioritate locală. Dimpotrivă. Au optat, deliberat şi ferm, pentru ceea ce Edmund Burke descria ,conservator, ca pe ideea de altoire- anume de a grefa, pe trunchiul românesc, achiziţiile occidentale, cu gândul la soliditatea modernizării. ” Formele fără fond”, atât de des comentate şi invocate, fără a fi cu adevărat înţelese , nu presupun decât apelul la atenţia burkeeană cu care trecutul şi viitorul sunt chemate să se întâlnească, cooperând. Verbul maiorescian nu este un verb al încremenirii, ci unul al acţiunii luminoase şi de durată lungă.

Moderaţia junimistă a însemnat şi respingerea fanatismului, indiferent de specia sub care acesta se înfăţişează. Ostili faţă de iacobinism şi faţă de antisemitism în egală măsură, Titu Maiorescu şi P P. carp au mizat ,invariabil, pe luciditate în detrimentul valorilor tribale sau radicalismului sanguinar. Critica anului 1848 nu este critica modernizării, ci este critica vitezei şi modalităţilor pentru care au optat cei de dinaintea lor. Preferinţa pentru anul 1857 şi Adunările ad -hoc traduce preferinţa pentru domnia legii şi pluralism. Ţinta efortului era aceeaşi: ceea ce îi distingea de paşoptişti era distanţarea de mesianism şi lipsa de încredere în revoluţie. Cu o formulă care vine din acelaşi Burke, junimiştii era acei old whigs ce visează la libertate şi echilibrul puterilor în stat, fără a elogia puterea nivelatoare a egalităţii sociale.

În România anului 2013, junimismul are un timbru familiar, de vreme ce modernizarea este, încă, una incompletă,superficială şi înclinată către bovarism. Recentele dezbateri despre reforma constituţiei şi regionalizare indică imaturitatea unei elite politice sedusă de imediat şi incapabilă de edificare pe termen lung. Reîntoarcerea la junimism poate fi regăsirea unei surse de calm,luciditate şi înţelepciune în acest ocean de zgomot mediatic. Invitaţia lui Maiorescu la prudenţă în revizuirea legii fundamentale, la 1883 /1884, se întemeiază pe argumentul liberal-conservator al moderaţiei. Constituţia nu este baghetă magică, ci doar un set de reguli menit să asigure libertatea politică. În alt registru, pledoariile lui P. P. Carp pentru autonomia locală au un sunet actual, în măsura în care subsidiaritatea, în termeni moderni, este la fel de îndepărtată, acum , ca şi la finele de secol XIX.

Junimismul nu este, aşadar, un obiect prăfuit de muzeu, ci un ansamblu viu şi vital de întrebări în marginea modernizării şi direcţiei progresului nostru. Descinzând din trunchiul liberal– conservator, junimismul este căutarea căii de mijloc în clipele în care mulţimea şi elitele intelectuale sunt pasionate de extreme şi de visare ireponsabilă ori sângeroasă. Moderaţia junimistă este asemeni acelui far ce luminează în furtună . Regăsirea ţărmului este regăsirea drumului către adăpostul libertăţii.

Buletinul Iunie 2013

click here

Capitalism: un drum in 10 etape – (2) de Theophyle

Capitalism: un drum în 10 etape – (2)

Articol publicat pe platforma politeia.org.ro  29/05/2013

A sasea etapa in evolutia capitalismului ca sistem economic incepe cu secolul al XX-lea si aduce cu ea prima criza bancara de proportii mondiale, care a izbucnit si s-a simtit extrem de puternic in SUA. In anul 1907 s-a declansat criza si aceasta, intr-un fel, a insemnat si sfarsitul capitalismului salbatic din America si din unele state ale Europei occidentale. Criza inceputa in anul 1907  se va termina pe la sfarsitul anului 1909, cand indicele DowJones revine la nivelul inceputului anului 1906 (100). Criza respectiva a fost generata, ca si criza actuala, de jocurile bursiere ale marilor capitalisti americani, cunoscuti in istorie ca “baronii talhari” (robber barons). Numele crizei de atunci este exact numele crizei de astazi – NEÎNCREDERE.  Criza a inceput in ziua de luni 14 octombrie 1907 si s-a finalizat (financiar) in 5 noiembrie 1907 – o zi dupa alegerile pentru Congres (mid-term) din acelasi an.

Presedintele in functie Theodore “Teddy” Roosevelt (unchiul viitorului Presedinte Franklin Delano Roosevel) a reusit cu o zi inaintea alegerilor pentru Congres sa ajunga la o intelegere cu U.S. Steel (cel mai mare conglomerat al Americii in acele zile) pentru cumpararea activelor TC&I (Tennessee Coal, Iron and Railroad Company) si sa stabilizeze bursa si cu ea piata bancara, care ajunsese aproape de faliment. Ceea ce a ajutat profund la aceasta stabilizare si la lungul proces de revenire a fost hotararea marilor magnati ai Americii John D. Rockefeller, George B. Cortelyou, Lord Rothschild si James Stillman sa colaboreze, finalizand perioada istorica de brigandaj economic.

Din acel an si pana la formarea Comisiei Congresului, cunoscuta sub numele de Comisia Pujo (Pujo Committee), in 1912 s-a dus o lupta surda de consolidare a influentelor financiare ale diverselor monopoluri americane. Pana la urma, comisia a reusit sa legifereze prima regularizare  bancara din istoria capitalismului mondial si a amendat Constitutia Americana cu Amendamentul al XVI-lea din 1913, care a formulat legea Federal Reserve  (Sistemul federal de rezerve al Statelor Unite ale Americii). Ca istoric, pot sa va asigur ca cel putin trei presedinti ai Statelor Unite nu au respectat acest amendament al Constitutiei Americane in ultimele patru decenii. Presedintele Nixon pentru a finanta razboiul din Vietnam a  deconectat dolarul american de la etalonul de aur ( 1971 – Smithsonian Agreement); Presedintele Carter, care a permis in anul 1980 deregularizarea bancilor prin legea Garn-St.Germain (promulgata pe timpul lui Ronald Reagan, dar in totalitate produsul guvernarii administratiei Carter); intr-un final il avem pe Presedintele Obama, care a “salvat bancile” prin pomparea unor sume uriase, care s-au dovedit si se vor dovedi in continuare problematice pentru economia Americana.

De cate ori bancile sunt salvate cetatenii sufera! S-a intamplat atunci se intampla astazi!

E vremea protestelor in Europa. Ce generatie politica se naste? – de Valentin Naumescu

Articol publicat pe platforma contributors.ro Mai 28, 2013

1917. 1933. 1968. 1989. Iată doar patru momente de turnură ale secolului XX, în care diversele nemulţumiri exprimate în stradă, uneori haotic şi dezarticulat, aparent fără program, alteori sub formă de proteste violente, au generat tendinţe politice, sociale şi culturale care aveau să schimbe lumea. Toate aceste mişcări contestatare, profund ideologizate, care au inspirat şi au măcinat în acelaşi timp destinul generaţiilor respective, au avut ca punct de pornire Europa, cu precizarea că „revoluţia drepturilor civile” din anii ’60 nu a fost specific europeană (dacă ne gândim numai la Martin Luther King, la protestele împotriva războiului din Vietnam, la „revoluţia tăcută” din Quebec sau la confruntările din Mexic), dar a fost categoric conectată, ca stilistică militantă şi consecinţe generaţionale, cu marile revolte socialiste şi studenţeşti de la Paris, Roma, Amsterdam sau Londra, cu formarea IRA (Armata Republicană Irlandeză), „primăvara de la Praga”, „noua stângă” europeană, mişcarea Hippie, revoluţia de eliberare sexuală, fenomenul Beatles, feminismul, pacifismul, ecologismul, în fapt cu miezul tare al postmodernismului occidental.Contracultura anilor ’60, care a „explodat” în Revoluţia (revoluţiile) din 1968, fie ele tăcute sau nu (vezi Ronald Inglehart, „The Silent Revolution”, 1977, sau „Modernization and Postmodernization”, 1997), a zguduit sistemul, a spart tipare de gândire, a pus la îndoială ordinea instituită de generaţia care a făcut războiul şi reconstrucţia ulterioară, a pus faţă în faţă valori fundamental opuse şi idealuri de viaţă care marcau o ruptură între generaţii cum nu mai fusese alta înainte. După 1968, Occidentul a îmbrăcat o haină nouă, croiul fiind cel pe care încă îl vedem astăzi (deja clasicizat) şi pe care tot mai multe facţiuni îl consideră în prezent demodat şi numai bun de aruncat la coşul istoriei.

Mult mai politic decât 1968, 1989 a reunificat Europa (cel puţin formal, prin demolarea Zidului Berlinului, dacă pe alte planuri diviziunile şi frustrările persistă), deschizând ferestrele de oportunitate din următoarele două decenii, prin care unsprezece ţări din Europa Central-răsăriteană au fost reconectate la aranjamentele economice, politico-militare şi de securitate ale spaţiului euro-atlantic. Modelul democraţiei liberale triumfase asupra regimurilor comuniste. Dar Francis Fukuyama s-a înşelat frumos în faimosul eseu din 1989 (The End of History?), istoria nu s-a sfârşit, iar „realismul” politic ne recheamă oarecum cinic, prin vocea lui Robert Kagan (The Return of History and the End of Dreams,2008), la noi analize şi evaluări geostrategice.

2012–2013: Atena, Roma, Madrid, Bucureşti, Lisabona, Nicosia, Sofia, Paris, Stockholm, Londra etc. De la austeritate la legislaţia gay, de la şomajul masiv în rândul tinerilor la creşterea taxelor de studii în universităţi, şi de la imigraţie (musulmană sau nu) la corupţie şi preţul facturilor la curent, europenii din Vest şi din Est îşi strigă în stradă variile motive de nemulţumire. E greu de generalizat, dar se pare că, o dată la fiecare douăzeci sau treizeci de ani, fundamentele unui sistem politic şi social sunt puse la încercare.

Europa este cuprinsă treptat de un val de proteste, în principiu diferite ca motivaţie (politice, economice, sociale), aparent izolate şi greu de conectat, dar care se pot întâlni mai devreme sau mai târziu într-o zonă politică şi de aşteptări detonantă: ascensiunea populismului, cu toate ramificaţiile lui posibile: euroscepticismul, naţionalismul, extrema dreaptă, xenofobia, segregaţionismul (separatismul etnic, religios, cultural, rasial) ca eşec sau recul al multiculturalismului liberal, protecţionismul economic ca reacţie la deschidere şi globalizare etc. Această întâlnire nefastă a tuturor protestelor europene se poate produce oricând (de exemplu, în preajma alegerilor generale din Germania sau cu ocazia alegerilor europarlamentare din 2014, dar ar fi suficientă şi o grevă de proporţii), e nevoie doar de o scânteie şi de un „discurs unificator” opozant sistemului, de unul sau mai mulţi lideri carismatici care să promită ieşirea din criza prelungită a proiectului politic european pentru a mobiliza energiile negative acumulate şi frustrările milioanelor de europeni care nu se mai simt bine în ţările lor, dintr-un motiv sau altul. Nu vreau să spun prin asta că Lenin, Mussolini sau Hitler sunt experienţe teoretic repetabile, sper că nu, dar spun că Uniunea Europeană trebuie să înceapă urgent să readucă oamenilor satisfacţie economico-socială,în special acolo unde se resimte de la un la altul declinul nivelului de viaţă (Marea Britanie, Franţa, Spania, Irlanda, Italia, Portugalia, Grecia etc.) pentru a putea supravieţui ca idee preţuită de proprii ei cetăţeni şi nu percepută ca inamic al lor. Poate părea paradoxal, dar riscurile unei reacţii virulente anti-sistem sunt acum mai mari în unele state cu vechime în Uniune, pentru că acolo comparaţiile cu propriul lor trecut (să zicem, cu zece sau cincisprezece ani în urmă) sunt astăzi complet nefavorabile. Da, ştiu, şi America îşi trăieşte crizele ei, dar dimensiunea şi resursele sunt altele, construcţia societală este alta, modelul cultural este altul, aşteptările din partea statului sunt mult mai mici şi implicit riscurile disoluţiei politice a sistemului sunt atenuate. Dar America este o discuţie pentru altă dată.

Ce face în aceast timp establishment-ul de la Bruxelles, Paris, Berlin sau Londra? Cum răspund guvernele presiunii în creştere din partea străzii? Deruta pare totală. De teama pierderii puterii, promotorii austerităţii au tăcut. Ssst, la Berlin se intră în campanie electorală, nu treziţi temele şi monştrii istoriei, cumpăraţi-le maşinile şi lăsaţi oamenii să bea bere liniştiţi, e mai bine aşa pentru toată lumea. La Paris nu sunt soluţii economice pentru şomajul şi deficitul bugetar în creştere dar sunt adoptate legile pentru familiile de homosexuali. În fine, au şi socialiştii momentul lor de triumf politic, după atâta opoziţie. La Roma, Beppe Grillo îi critică pe toţi şi ne face o clipă să credem în soluţia „clovnilor”, vorba nemţilor. În liniştita capitală a Suediei se incendiază noaptea maşini şi se încaieră găştile din suburbii, într-un fascinant cocktail cultural cu vikingi şi arabi nemulţumiţi de scăderea bunăstării scandinave. Lisabona este scena protestelor sindicale puternice împotriva austerităţii. La Londra, membrii Ligii Engleze de Apărare şi anti-fasciştii îşi cară pumni ca „în vremurile bune” ale secolului trecut. Conservatorii britanici încearcă să-şi salveze scaunele de avansul spectaculos al lui Nigel Farage şi UKIP (care „muşcă” din voturile lor) printr-un ipocrit referendum de ieşire din Uniunea Europeană, promis după o eventuală recâştigare a alegerilor din 2015. Presimt că vom asista curând la concursul euroscepticilor, un fel de „cine loveşte mai tare în Uniunea Europeană?”

Una peste alta, momentul istoric actual anunţă naşterea unei noi generaţii politice în Europa, mai agresivă şi mai ignorantă în discurs, dar şi, probabil, a unui modus vivendi revizuit: mai exigent economic şi mai puţin tolerant cultural. „Good old days” sunt în spate, confruntările viziunilor divergente şi perspectiva schimbărilor profunde sunt în faţă. Dacă aş şti cu precizie sensul schimbărilor, cum se spune în economie şi la bursă, aş fi probabil bogat şi nu aş mai scrie analize de politică internaţională. Putem doar intui că e vorba de o contestare în continuă creştere şi pe termen lung a ideii europene postbelice (care a adus, în fapt, enorme beneficii generaţiei actuale, până la criza financiară din 2008, dar memoria socială este scurtă), o contestare controlabilă doar printr-o reluare rapidă şi consistentă a creşterii economice. Nu este imposibilă revenirea încrederii pieţei şi investitorilor în potenţialul economic al Uniunii Europene, sunt şi unele semnale pozitive.

Altminteri, în absenţa succesului economic, Europa unită va trebui să capituleze în faţa unui adevăr crud, a unei legi dure şi teribil de simple (un „Thatcherism” pe care unii îl vor uitat): pe termen îndelungat, nu poţi să consumi mai mult decât produci (ca individ, ca familie, companie sau stat), ne place sau nu termenul din subtext pe care îl ştim cu toţii. Cineva trebuie aşadar să achite nota de plată, mai devreme sau mai târziu. Chiar neachitată aparent, ea este de fapt suportată de furnizorul neplătit, aşa cum un prânz ni se poate părea „gratuit”. Cred, în esenţă, că va creşte distanţa între discursul politic şi măsurile administrativ-manageriale efective, primele trebuind să colecteze voturile iar cele din urmă să cureţe „mizeria” ipocriziei.

Deci, aviz aspiranţilor la gloria politică, e o pâine bună de mâncat în partidele populiste, asta dacă nu cumva cele tradiţionale îşi vor refuza destinul de opţiuni revolute şi se vor reinventa „în timp util” pe teme facile precum cele din sfera naţionalism-populismului, care nu cere expertiză şi soluţii concrete ci doar pamflet şi cuvinte „ce din coadă au să sune”. Dacă Europa de astăzi este condusă practic de generaţia formată intelectual în 1968 şi anii imediat următori, cu bunele şi relele epocii, să privim cu atenţie nivelul educaţiei, sistemul valorilor şi calitatea spaţiului public de astăzi pentru a înţelege resursa politică pe care vom conta mâine.

Capitalism: un drum in 10 etape (1) – de Theophyle

28 Mai 2013 publicat in Politeia World pe platforma politeia.org.ro

Am sa incerc in aceasta noua serie de articole sa sustin o idee pe care am vehiculat-o acum catva timp, in cateva materiale postate pe blogurile mele si in altele cu care colaborez.  Concluziile le pun la dispozitia cititorilor, in speranta ca vom intelege impreuna timpurile in care traim. Acest demers este unul cu caracter istoric si social mai mult decat este unul economic. Obiectivul trasat este in primul rand de ordin didactic, in care nici macar nu am intentia de a produce judecati valorice.

Nimic nu este binele absolut si nimic nu este raul ultimativ. Simplu, este un demers istoric, care trebuie sa aduca cititorul in situatia de a gandi lucid despre faptele care se petrec si depre competentele celor care ne conduc spre un viitor mai bun sau poate acesti pastori ai comunitatii si-au pierdut drumul.  Viziunea este universalista (directie etică care promovează ideea unei morale unice, general-umane, în cadrul societătii) si legatura cu “mioriticii”  nici macar nu poate fi facuta. Ei sunt depasiti de mult!

Pornirea, sau daca doriti maternitatea doctrinara a  capitalismului, este lucrarea seminala al ilustrului maestru Adam Smith (1723 – 1790). Primul manifest doctrinar al capitalismului este fara indoiala “Avuţia naţiunilor: cercetare asupra naturii şi cauzele ei“. Această lucrare a ajutat la crearea economiei ca disciplină academică modernă şi a furnizat una dintre cele mai bune argumentări intelectuale pentru comerţul liber şi capitalism. A introdus în economie conceptul de mâna invizibilă. “Avuţia naţiunilor” a fost una din primele încercări de a studia dezvoltarea istorică a industriei şi comerţului în Europa. Aceasta lucrare este din punctul meu de vedere “Manifestul Capitalist”.  Deci punctul de plecare va fi pentru mine intotdeauna 1776, an in care aceasta lucrare a fost publicata.

Evenimentul principal al implementarii ideilor lui Adam Smith a fost fara indoiala “Revolutia Industriala” – a doua etapa in evolutie. Daca ar trebui sa o definesc, as numi-o mult mai potrivit drept “Evolutia Industriala.” Desi au fost multi revolutionari / evolutionisti inaintea lui, pentru mine liderul suprem al acestei “revolutii” va fi intodeauna James Watt (1736 – 1819), matematician, inventator şi inginer scoţian. Watt a adus importante îmbunătăţiri funcţionării maşinii cu abur a lui Thomas Newcomen, prin inventarea camerei de condensare a aburului separată, respectiv re-proiectarea şi adaptarea regulatorului centrifugal la maşinile sale cu abur. James Watt este, de asemenea, şi inventatorul şi deţinătorul de patent al locomotivei cu abur. A introdus unitatea de măsură denumită cal-putere pentru a putea compara puterile diferitelor maşini cu abur ale timpului şi care era, atunci, echivalentul ridicării a 550 livre într-o secundă sau echivalentul a 745,7 watt – unitatea de măsură a puterii din Sistemul Internaţional. De numele său este legată, de asemenea, denumirea watt-ului ca unitate de măsură a puterii electrice.

Revoluţia industrială a perfectat procesul tehnic complex prin care munca manuală este înlocuită cu cea mecanizata. În acest proces, muncitorului îi revenea rolul de supraveghere, reglare şi alimentare a maşinii. Apariţia revoluţiei industriale a avut ca efect creşterea producţiei, dezvoltarea oraşelor şi a ştiinţei. Primul stat în care a avut loc revoluţia industrială a fost Anglia. Primul domeniu in care a fost utilizata masina cu abur a fost industria textila. Continuarea acestei perioade a avut loc la sfarsitul sec. al XIX-lea, datorita descoperirii de noi surse de energie, fapt ce a permis dezvoltarea unor ramuri industriale ca industria electrotehnica, chimica, a automobilelor.

A treia etapa in dezvoltarea capitalismului a fost, fara indoiala, abolirea “Legii Productiei Agricole (British Corn Laws)”, o lege profund protectionista, care de fapt denatura criteriile de baza ale comertului liber. Abolirea acestei legi a finalizat perioada mercantilista (conceptul că puterea unei naţiuni poate fi mărită dacă exporturile sunt superioare importurilor) si a inceput sa se transforme intr-o “economie de piaţa”,  in care  “piaţa” nu înseamna un loc, ci “un proces, modul în care, prin vanzare şi cumpărare, prin producţie şi consum, indivizii contribuie la mersul de ansamblu al societăţii (Ludwig von Mises)”

A patra etapa este consemnata prin aparitia unor doctrine antagoniste la cele capitaliste. Aparitia diviziunii conceptuale intre capitalism si socialism apare in 1867 cu publicarea lucrarii esentiale –  Das Kapital (Capitalul) -, scrisa de filozoful german Karl Marx şi editata parţial de Friedrich Engels. Lucrarea este o analiză critică a capitalismului, a aplicării sale în practică şi este fundamentul ideologic al marxismului. De la moartea lui Marx în 1883, diferite grupuri din toată lumea au apelat la marxism ca bază intelectuală pentru linia politică şi tactica lor, care pot fi în mod spectaculos diferite şi contradictorii. Una dintre primele mari sciziuni a apărut între apărătorii social-democraţiei – (care afirmau că tranziţia la socialism putea apărea într-o societate democratică) – şi comunişti – (care afirmau că tranziţia la socialism poate fi făcută numai prin revoluţie). Social-democraţia a apărut în interiorul Partidului Social Democrat German şi a avut drept rezultat abandonarea rădăcinilor marxiste, în vreme ce comunismul a dus la formarea a numeroase partide comuniste.

Sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea ne poarta spre o alta filozofie, contrara capitalismului, reprezentat de “Socialismul Fabian” – a cincea etapa. Socialism, care daca ar fi fost fezabil si eu nu as fi atat de conservator, l-as adopta si eu cu toata inima. Conceptia fabianica s-a nascut  la periferia Imperiului Britanic, in Australia. Primele notiuni ale acestei splendide si utopice filozofii au fost formulate de o femeie, al carui nume ar fi trebuit sa fie de neuitat (dar a fost uitat!) – Martha Web (1858- 1943). Sotul doamnei Web a fost nu altul decat viitorul Baron Passfield, titlul pe care dna Webb l-a refuzat o viata intreaga. Socialismul Fabian a stat la baza formarii Partidului Laburist Britanic (1900) si dupa umila mea parere a stat si la baza  “New Labor”, formulat si condus de Tony Blair si “ucis” de Gordon Brown. Aceasta doctrina imbina principiile Marxiste cu principiile Bismarckiene germane (Otto von Bismarck), intr-un format liberal de sorginte britanica (principille liberale ale lui Gladston). Utopia a constat in faptul ca cineva extrem de bogat s-ar lipsi de privilegii benevol, pentru ca altcineva este foarte sarac. Dintre sustinatorii clasici ai fabianismului ii putem cita pe stimabili George Bernard Shaw, H.G. Wells si Virginia Woolf. Printre politicienii moderni care au imbratisat intr-o perioada sau alta aceasta doctrina se numara: Jawaharlal Nehru (primul Premier al Indiei independente), Muhammad Ali Jinnah (primul Premier al Pakistanului  independent) si Lee Kuan Yew (primul Premier al Singapore).

Dupa ceea ce vad si citesc, stimabilii Bill Gates (Microsoft) si multi miliardarul Warren Buffett  chiar au actionat fabianic.

5 intrebari pentru cinci imparati buni – de Theophyle

Perspective istorice (2): 5 întrebări pentru 5 împăraţi buni

20/05/2013 Articol publicat pe platforma politeia.org.ro

Ipoteza principala a acestui mic eseu poate fi definita simplu – Nu turma este vinovata ca lupii au imputinat-o, ci ciobanul care nu s-a luptat cu lupii. Pe scurt, meritele sau defectele ciobanului vor hotari soarta turmei.  

5 intrebari clare si 5 raspunsuri prezumtive

Prima intrebare – pot democratiile genera un sistem in care conducatori alesi democratic prin vot universal pot fi capabili si eficienti? Raspunsul este bineinteles afirmativ, pentru simplul motiv ca se  intampla si s-a intamplat de aproape un secol.

A doua intrebare – pot alte sisteme, considerate nedemocratice, sa genereze lideri la fel de capabili si eficienti? Raspunsul este bineinteles ca da, se intampla de 4 milenii de istorie scrisa a societatii umane.

A treia intrebare – exista vreo legatura intre crizele  sociale, economice, politice, sau culturale si lipsa continua de conducere competenta si eficienta ? Si aici raspunsul nu poate fi decat afirmativ. Lipsa unei conduceri competente reprezinta catalizatorul crizelor si de multe ori generatorul ei.

A patra intrebare – exista un grad de erodare dupa care intervine declinul unei societati (stat, uniune sau federatie) din cauza lipsurilor de competenta si eficienta ale conducatorilor acestor societati? Da, exista! Istoria scrisa a omenirii, cu sau fara interpretari partizane, ne indica clar existenta unei erodari, care poate fi fatala sau care poate fi oprita de o schimbare  a sistemului care genereaza conducatorii societatii in proces de erodare.

O a cincea intrebare – care este perioada de rezistenta a unei societati care se erodeaza din cauza lipsei de competente? Aici raspunsul nu poate fi decat speculativ! Daca privim spre societatile trecutului, considerandu-le vechi (batrane) si la societatea moderna, considerand-o noua (tinara) si aplicand metafora “metabolismului social” vom vedea ca in trecut erodarea a fost mult mai lenta, devenind vizibila dupa doua-trei generatii de conducatori incompetenti. Intr-o societate dinamica si interconectata global ca societatea noastra, erodarea si declinul vor fi mult mai rapide, cu posibilitatea de a surveni in mai putin de o singura generatie. O generatie cuprinde in zilele noastre (2008 – 13) o perioada de 25-30 de ani.

***

Inainte de a trece la justificarea raspunsurilor mele, o mica poveste istorica. De la Nero, 54 d.Hr., si pana la Nerva, 98 d.Hr., intr-o perioada de 44 de ani, adica 2 generatii au condus Roma 7 imparati (Nero, Galba, Otho, Vitellius, Vespasian, Titus, Domitian).  Desi exista inca multe dezbateri daca Domitian a lasat Roma in deficit sau nu, un lucru este clar – Roma a fost lovita grav de inflatie si preturile alimentelor au crescut de 5 ori in perioada Titus-Domitian.

Dupa perioada de erodare, Roma intra intr-o perioada de regenerare si apogeu, cunoscuta drept “perioada celor 5 împaraţi buni” – Nerva, Traian, Hadrian, Antoninus Pius si Marcus Aurelius. Dupa aceasta perioada de apogeu, va intra Roma in “criza secolului al III-lea”, dupa care se va eroda total, declin dupa care se va prabusi.

Termenul de “5 împaraţi buni” ii apartine lui Niccolò Machiavelli, folosit in cartea lui “Discurs asupra primelor zece cărţi ale lui Titus Livius.” Mai recent, titlul si motivatiile lui Machiavelii sunt preluate se marele istoric englezEdward Gibbon in capodopera proprie “Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman.” Ambii carturari mentioneaza ca succesul celor “5 împaraţi buni” se datoreaza faptului ca ei au fost alesi (numiti) si nu au mostenit biologic tronul imperial (respectivii sunt cunoscuti  si ca “imparati adoptati”). Tot conclud ambii carturari ca toti acesti imparati au fost inainte de a deveni conducatorii romani, figuri politice, militare sau intelectuale de exceptie, implicit au avut cariere meritorii inainte de apogeul imperial.

***

Intorcandu-ne la raspunsurile pe care le-am dat intrebarilor cu care am inceput acest mic eseu, am cateva completari:

1. O democratie poate genera conducatori capabili numai daca acestia au fost probati prin cariere anterioare, care s-au dovedit apti, cu succese in afara politicii. Pepinierele  partidelor politice au produs fructe alterate, incapabile sa-si conduca popoarele. Majoritatea liderilor occidentali sunt politicieni de meserie, care chiar daca au invatat o alta profesiune sau au studii academice intr-o profesie liberala au exersat-o extrem de putin, poate chiar deloc. Putinele exceptii sunt exact acelea care confirma regula.  Deci acesti oameni, care raspund de soarta milioanelor de oameni ai popoarelor lor, sunt de fapt persoane care nu au excelat in nimic, niciodata. Singura cariera pe care o au este politica pe care o profeseaza, de cele mai multe ori populist si oportunist. Occidentul contemporan este condus de cei mai nepregatiti lideri din perioada de dupa cel de al Doilea Razboi Mondial.

2.  Continuitatea politica a liderilor care nu au reusit sa se aleaga si care se “cramponeaza” de continuarea  reprezentarii partidelor este total nerealista si daunatoare partidelor si electoratelor.

3. Cresterea “competentelor” si modelele cunoscute in alte parti ale lumii in afara Occidentului sunt de multe ori mai eficiente decat cele existente in democratiile occidentale. Traditia Orientului Îndepărtat cunoaste tranzitia de la un conducator la un altul printr-o institutie (inteleapta), care se numeste tàishàng huáng, in romaneste poate fi tradus “conducator maret  ”, in sensul unui conducator care si-a implinit destinul, traieste si cedeaza locul benevol altora, pe care ii considera capabili de a-l urma.   Traditia a inceput in 202 d.Hr. , regatul Chinez – Han,  cam cu un deceniu inaintea unificarii lui Qin,  aprox. 210 –220  d.Hr. Ea continua pana astazi si cred ca va continua mult timp de aici incolo. Aceasi traditie de “conducator in retragere” o puteti intalni si in Japonia, se numeste Daijō-tennō si a fost parte dintr-un sistem de guvernare numit Insei (cvasi monastic, nu in sens crestin).  In Coreea, acelasi sistem se numeste Sang-hwang si a rezistat pana la prima anexare a Coreei la Japonia la inceputul secolului XX.

Din nefericire, toti vom urmari impreuna dezintegrari sociale si prabusiri de state, in special din cauza lipsei de intelegere a conducatorilor populisti, lipsiti de viziune si de intelegere, care alesi la fiecare 4-5 ani trebuie sa-si mentina populismul pentru a supravietui.

Europa versus Europa – de Andrei Plesu

Articol publicat in Adevarul din 20 mai 2013

S-a observat de mult: europenii au inventat şi europocentrismul şi condamnarea lui. Şi colonialismul şi anti-colonialismul. Un soi de demon al demolării de sine însoţeşte mereu aventura europeană, încît s-a putut spune că disponibilitatea auto-critică ţine, alături de un persistent virus al segregaţiei, de portretul intim al europenităţii.

Războaiele mondiale ale secolului trecut au demarat ca războaie intra-europene, estul şi vestul european au fost ţinute, decenii de-a rîndul,  în disjuncţia conflictului „rece”, iar de la o vreme se profilează o ruptură pe axa nord-sud. Un imposibil triunghi „conjugal” agită neîncetat spiritele: lumea germană, cea latină, cea slavă. O tot mai acută tensiune se instalează între „Uniunea Europeană” şi Europa în sens larg, între administarţie centrală şi suveranitate naţională, între ţările Euro şi ţările cu monedă proprie, sau între ţările Schengen şi cele încă excluse. Totul asezonat cu retorica nobilă a „unităţii”, a „casei comune”, a solidarităţii continentale. De curînd, piaţa de idei a Occidentului e inflamată de o dezbatere contondentă, declanşată de apariţia unui articol al filosofului italian Giorgio Agamben. În traducerea sa franceză, titlul articolului sună a manifest: „Imperiul latin trebuie să contra-atace!”  Agamben a descoperit – şi vrea să readucă în actualitate – un text scris de Alexandre Kojève imediat după Al Doilea Război Mondial. Filosoful de origine rusă, un timp înalt funcţionar al guvernului francez, avertiza asupra pericolului pe care o Germanie prosperă şi „americanizată” îl poate reprezenta pentru evoluţia politică a Europei. Ca soluţie de prevenire a acestui pericol, Kojeve propunea constituirea unui „imperiu latin”, care să adune laolaltă marile ţări de cultură catolică: Franţa, Italia, Spania (evident, sub conducerea Franţei). Giorgio Agamben preia ideea acestui „grandios” proiect, insistînd asupra faptului că nu sunt viabile decît alianţe bazate pe moduri de viaţă, opţiuni religioase şi forme de cultură înrudite. Nu poţi cere unui grec să trăiască ca un scandinav, nu poţi obliga un italian să se elvetizeze. Şarja lui Agamben nu e lipsită de observaţii fertile, dar ceva sună neliniştitor în desfăşurarea ei. Mai întîi s-ar zice, cum spune, în „Der Spiegel”, un comentator german, parafrazînd „manifestul” lui Marx, că „o stafie bîntuie Europa: stafia germanilor răi”. „Cultura” e mediul „natural” al latinităţii catolice, în vreme ce Germaniei nu-i rămîne decît „civilizaţia”. Asta o spun doi ideologi al căror contur intelectual e de negîndit fără amprenta germană. Kojève s-a format sub semnul lui Heidegger şi, mai ales, al lui Jaspers şi a făcut carieră, în Franţa, ca hegelian. Agamben nu e nici el străin de Heidegger, de Walter Benjamin şi niţeluş de Marx. O altă problemă este istoria înseşi a Uniunii Europene, care s-a constituit tocmai în jurul nucleului franco-german (anticipat, să nu uităm, de „Sfîntul Imperiu Roman de naţiune germană”). Ce facem? Evacuăm Germania? Şi cum rămîne cu noi ăştilalţi, latinii de religie ortodoxă? Dar cu ruşii, cu polonezii, cu ungurii, cu grecii, cu ţările baltice? Vor avea toţi de ales între hegemonia „culturală” a latinităţii şi avantajele de „civilizaţie” ale „imperiului” anglo-saxon? Nu ne-a plăcut tapajul naţional-socialist pe tema superiorităţii ariene. Îi vom răspunde cu un discurs arogant despre superioritatea „gintei latine” (candid pe vremea lui Vasile Alecsandri, dar greu de legitimat astăzi)? Wolf Lepenies, în „Die Welt”, ar prefera o discuţie despre perspectiva, mult mai realistă, a unei uniuni regionale mediteraneene, pe care Uninea Europeană să o susţină. Dar chestia cu „imperiul latin” i se pare, pe bună dreptate, o idee din „debaraua” ideilor politice. Fapt e că, în lumea occidentală, dezbaterea cu privire la Europa e cît se poate de vie şi angajează mari energii intelectuale. Peter Sloterdeijk scrie abundent despre subiect, încă de la sfîrşitul anilor `80. Hans Magnus Enzensberger nu se sfieşte să vorbească despre „blîndul monstru de la Bruxelles” şi despre evoluţia mai curînd „post-democratică” a organismelor Uniunii. Stînga franceză combate ideologic viziunea inflexibilă, mai curînd juridică decăt politică, a Angelei Merkel. Marea Britanie dansează mereu pe muchie de cuţit. Orice om rezonabil ştie, pe de altă parte, că a avea obiecţiuni la adresa funcţionării birocraţiei bruxelleze nu e totuna cu a fi anti-european. E mai curînd adevărat că tocmai birocraţiei cu pricina i se întîmplă, uneori, să nu fie foarte consistent europeană. Să transforme, de pildă, bicarbonatul din mititei în prioritate strategică…Şi să vrea să ne facă fericiţi şi sănătoşi cu forţa (legii), ceea ce nouă, celor din est, ne stîrneşte amintiri fatidice… Dar, pe de altă parte, nu pot să nu constat, melancolic, că, faţă de prezenţa intensă a problematicii europene în ţările „dezvoltate”, scena politică şi mediatică a României apare, sufocată de derizoriu, în toată splendoarea ei provincială. La noi, „marile idei” ale momentului se rezumă la hîrjoana dintre Ponta şi Antonescu, dintre Ponta şi Băsescu, dintre Badea şi Turcescu. La noi, vedetele sunt Becali şi Dan Diaconescu, Prigoană şi Sînziana Buruiană. Uneori, cîte un jurnalist e luat la bătaie pe stradă de cîte un sectant al Antenei 3. Europa? A se slăbi…Noi rămînem liberi şi demni, omenoşi şi persecutaţi.

Virusi si viroze – de Theophyle

18/05/2013 Articol publicat pe platforma politeia.org.ro

Redactat de @DanSu

Totul se bazeaza pe asa numita ”tratare a evenimentelor”.

Fiecare din aceste evenimente este tratat printr-un sir de instructiuni, care este incarcat de catre sistemul de operare la pornirea calculatorului. Aceste
instructiuni se gasesc in memorie (indiferent daca este vorba de memoria cablata (ROM) sau nu (RAM) ), la anumite adrese. Listaacestor adrese (tabela de adrese), precum si ordinea lor este de asemenea standardizata.
Asa au aparut virusii.

Virusii sunt de fapt un sir de instructiuni (programe), de fapt niste reguli, iar primele instructiuni ale unui virus sunt, de obicei, de incarcare a propriei adrese in lista respectiva, corespunzatoare unei anumite intreruperi. Apoi, la sfarsitul executiei instructiunilor “bolnave”, virusul trimite spe executie la adresa corecta initiala a intreruperii respective.

Acum ceva despre social:

Democratia, asa cum o vad eu, este ca un sistem, in care fiecare componenta isi vede nestingherita de treaba, pana la intalnirea unui evenimet. Evenimentele pot fi de extrem de diverse, dar pot fi desfacute in evenimente primare/elementare. Cel mai important dintre evenimentele produse in viata, este interactiunea cu alte elemente sociale. Mergeti pe strada si doriti sa traversati, apare o ”intrerupere” a actiunii curente, apoi apare, din mediu, ”evenimentul” unei masini care incearca si ea sa strabata intersectia respectiva. Tratarea acestui “eveniment” este facuta de legile circulatiei, care are instructiuni privitoare la prioritati si moduri de actiune clare in diverse situatii. Achizitionarea/vanzarea unui produs este iar reglementata de reguli (unele scrise, altele acceptate tacit). Vanzatorul in interactiunea cu cumparatorul are anumite restrictii (pret/cantitate/atitudini), iar cumparatorul se supune si el anumitor reguli ( plata).

O lista de reguli pentru tratarea evenimentelor se gaseste de asemenea scrisa(hard-cablata), la fel cum exista si reguli nescrise, in codul penal si respectiv in cel moral si etic.

Ce se intampla la aparatia unui virus.

In informatica, acesta va deturna setul de reguli, in folosul propriu, dupa care spre a se “masca”, dupa executia propriilor instructiuni, va trimite spre executie catre regulile “standard” de prelucrare.

In social se intampla cam tot asa. Un hot va incalca regula proprietatii, apoi va invoca dreptul la proprietate. Un “tonomat” va incalca orice drept privind dreptul la propria imagine, dar va invoca in apararea sa dreptul la opinie. Un corupt isi va subordona pentru propriul folos o institutie publica, dar va invoca interesul national (alta institutie mentala) pentru a impiedica analiza publica a faptelor.

Pentru coruptia institutionalizata, un fel de virus socal, trebuie ca virusul sa se instaleze in pozitii in care are acces la “adresele” respective. Gigi Becali se va instala la adresa unei comisii legislativa juridice, SRS-ul se instaleaza la adresa unei comisii de ancheta a procurorilor, Andronescu la ministerul educatiei. Comunistii si infractorii (oricum un cocteil natural) se instaleaza direct sau prin intermediari la adrese unde pot deruta regulile in folos propriu.

Comunismul e un virus social, deoarece invoca niste legi pentru a denatura alte legi. Se invoca binele social pentru a denatura binele individual. Si precum virusii informatici, de-ruteaza regulile binelui individual, trimitand in final spre programul binelui individual. O societate “mai bogata” este prezentata ca o societate de indivizi bogati (desi nimic nu indreptateste de-rutarea aceasta). Dar cand vorbesti de “binele tuturor”, tu – om obisnuit – te gandesti la binele fiecarui individ in parte. Realitatea contrazice asta, dar ce inseamna realitatea in fata unei pareri subiective?

Dar la fel cum exista un sir de reguli scrise (hardware), exista si un set de reguli nescrise. Morale, etice. Aici este rolul bisericii, al educatiei, precum si al eticii. Iar cand acestea sunt “de-rutate” de la functionarea normala, lucrurile o iau razna. Regulile software ale corectei si bunei informari au fost “de-rutate” de grajdani si mirceabadisti virusatori. Se invoca mereu si mereu libertatea presei si se practica din plin dezinformarea, barfa, minciuna si exacerbarea violentei. Androneasca si grajdanii ei au pregatit terenul pe domeniul educatiei, promovand incompetenta si slugarnicia in domeniul educatiei. BOR, prin reprezentantii de frunte, a pregatit terenul prin lacomie manageriala si marginalizarea autenticilor pastorilor modesti si credinciosi (impunerea unor taxe si danii micilor parohii) si in fine, trusturile media au finisat terenul prin exacerbarea vedetismului,violentei si scandalului, in paralel cu excluderea substantei din absolut orice dezbatere.

M-am uitat dupa luni de zile la o emisiune de la TVR. Impresia de cenusiu ceausist m-a coplesit. Parca ma uitam undeva in trecut. Era vorba de un eveniment minor, “X presedinte/primar) a luat masuri..” (nu mai erau persoane ci “autoritati”) … . Halucinant. Oameni care au de-rutat autoritati si care lucreaza in si in numele acestora. Nu reguli aplicate, ci autoritati-personalizate. Nu presedintele este Basescu, ci Basescu este presedinte, nu premierul este Ponta, ci Ponta este premier. Nu ministerul “ia masuri” ci Xulescu ia masuri. Acest virus social, comunism cu fata socialista (desi zic social/liberali/ democrati) au de-rutat regulile sociale. Isi fac treaba lor, dupa care trimit la regulile clasice. Nu Steaua cu patronul Becali, ci Becali patronul Stelei. Si asa mai departe.

X este politai, nu politaiul este X. Parvulescu este presedintele comisiei de dialog despre constitutie, nu comisia de dialog are presedinte pe Parvulescu (la o parte parerea mea personala despre competenta constitutionala si morala a nascocitorului de pre-fraudari).
Iar in media, lucrurile stau mult mai grav. Si acum au inceput sa apara primele roade..

Mircea Marian este doar inceputul. Terenul e pregatit, coca e framntata, aluatul creste. Ca sa parafrazez un vestit plagiarist: “Sper ca Voiculescu e multumit acum! ”

Si sa revin iar la partea tehnica

Antivirusii moderni sunt deosebit de sofisticati si totodata (opinia mea), cam ineficienti, mereu ramasi in urma fata de noile aparitii. Am intalnit odata un program antivirus, de o simplitate dezarmanta si totodata extrem de eficient. Pur si simplu compara de-rutarile intreruperilor si cerea autorizarea utilizatorului pentru ele. Pentru ca nu tot ce intercepteaza (si inlocuieste) un mecanism standard este si malign. Exista si exceptii de la regulile standard, dar utilizatorul trebuia sa cunoasca si sa autorizeze sau sa interzica desfasurarea nestandardizata a programului (eg. La intreruperea de mouse, doreai sa ai alta imagine decat sagetuta standard sau la cea de timp doreai ca la un anumit interval sa te anunte ca ai ceva de salvat… etc.). Intotdeauna insa, antivirusul se raporta la standard.

Si iar in social

La ce standard te poti raporta cand autorizezi de buna voie cu 70% (lasati procentele relative – neprezentii la vot nu deschid calculatorul) ca un proxenet sa conduca un oras turistic, un hot un minister cu bani si un plagiator sa puna in practica o filozofie de guvernare. Iar antivirusul simplu, care ar trebui sa te avertizeze, tace sau vorbeste doar de nu stiu ce prostituata prezenta in pagina 5 (dar vorbeste despre ea in toate paginile). Ce standard crestin poate exista cand primul credincios al tarii vorbeste prostii despre economia de a cheltui zeci de milioane de euro doar pentru betoane ingropate in pamant, taxand parohii ce intretin azile pentru batrani.

Suntem exact la ce standarde ne putem ridica, la standardul lui ”care este”, la ”ne-am injurat, dar nu ne-am jignit”.

Suntem la standardul ”bai muie”, la romaneasca expresie antenistica ”au ramas mai putin de cateva minute”, la ”caloriferul transilvanean antic” si asa mai departe.

Acesta este standardul, iar Mircea Marian s-a intalnit cu el.

Mircea Marian e doar pornirea. Stalin, Pol-Pot, Mao, Ceausescu, Hitler stiu bine asta. Si la zapada, ajunge un fulg.

Care este standardul unei avalanse?

Buletinul din Mai 2013

click here