Adevarul 6 mai 2013

Helmut Schmidt a fost unul din semnatarii Actului Final de la Helsinki (1975), un document care, între altele, acorda o importanţă specială obligaţiei de a respecta drepturile omului şi libertăţile lui fundamentale.  În 1948, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite adoptase deja o Declaraţie Universală a Drepturilor Omului, insistînd asupra legitimităţii ei planetare. Am fost cu atît mai surprins să-l aud acum cîteva zile pe nonagenarul ex-cancelar al Germaniei (pe care îl admir de aproape patru decenii) proclamînd, pe primul program al televiziunii federale, relativitatea unui concept la care aderase ferm în 1975. Se vorbea despre nerespectarea drepturilor omului în China, dar Helmut Schmidt era de părere că a obliga o ţară şi o cultură cu totul străine de istoria europeană să importe valori ale acestei istorii e un act de aroganţă. Nici măcar în Europa – argumenta fostul cancelar – „drepturile omului” nu sunt un tabu constitutiv. Nici în Biblie, nici în Grecia Antică, problema nu apare în mod expres. Cu atît mai puţin în Islam, în civilizaţiile maiaşe sau extrem orientale. Pe scurt, tema drepturilor omului e o invenţie modernă, post-iluministă şi legată strict de o forma mentis „provincială”. Am propriile mele rezerve faţă de idolatrizarea „umanistă” a unui concept care tinde să se dezvolte inflaţionar, suspendînd, sau, în orice caz, marginalizînd conceptul complementar al „obligaţiilor omului”. Devenită, uneori, ideologie, slogan electoral, ornament retoric, problematica drepturilor omului riscă să-şi piardă prestigiul şi eficienţa. Pot fi de acord şi că păcătuim adesea prin excese didactice şi pretenţii „universaliste”, cînd vrem cu orice preţ să exportăm propriile noastre experienţe şi propria noastră mentalitate în teritorii care au alte tradiţii, alte cutume, alte trasee istorice. Şi totuşi…”Echilibrul” deja proverbial al afirmaţiilor lui Helmut Schmidt simplifică lucrurile, în numele unei (pripite) rezonabilităţi. E drept că formula „drepturile omului” are o istorie recentă, de sursă europeană. Dar nu ne e îngăduit să minimalizăm formula, lăsînd la o parte substanţa ei reală. Da, cuvintele cu pricina nu apar explicit în textele sacre, care, de altfel, se ocupă mai cu seamă de „drepturile lui Dumnezeu”. Dar în nici un spaţiu religios şi cultural al lumii, asasinatul, nedreptatea, persecuţia şi minciuna nu sunt tolerate şi, cu atît mai puţin, încununate ca virtuţi. În Vechiul Testament, demnitatea omului e calificată superlativ prin sintagma asemănării sale cu Cel care l-a creat, iar teologia Noului Testament e de negîndit fără spectaculoasa ei miză pe tematica libertăţii persoanei. Şi tocmai datorită demnităţii sale originare şi a libertăţii care o exprimă şi pe care a primit-o în dar, omul are dreptul de a avea drepturi. (Amintesc, în treacăt, că pe Actul Final de la Helsinki stă şi semnătura Sf. Scaun). A observa că „drepturile omului” nu au nici o referinţă „tradiţională” în civilizaţia chineză şi că deci nu putem judeca abuzurile politice şi juridice ale statului chinez de azi după criterii care îi sunt exterioare e a ceda unui sofism riscant. Majoritatea beneficiilor – materiale sau spirituale – pe care le-a adus cu sine modernitatea nu au „temeiuri” străvechi şi universale. Nu ne putem bloca în „specificitate” locală pentru a refuza democraţia, liberalismul, statul de drept, electronica şi apa curentă… Nu putem privi cu superioară înţelegere catastrofa umană din Coreea de Nord şi nici arbitrarul puterii din China contemporană. Nu e nevoie de „principii general valabile”, de o teorie „iluministă” a drepturilor omului, pentru a constata şi condamna suspendarea dreptului la opinie, privarea de libertate, tortura şi, la limită, crima. Suferinţa şi sîngele nu au altă culoare la Bruxelles şi la Beijing. Iar a sta liniştit şi nobil în ograda proprie, contemplînd înţelept disperarea celor „de departe” ca pe o fatalitate şi încă una „îndreptăţită” istoric nu mi se pare tocmai o virtute. Oricum, ultimul lucru la care mă aşteptam e să-l aud pe Helmut Schmidt dezvoltînd, între două fumuri de ţigară, obosita doctrină a „neamestecului în treburile interne”.

Apropo: nu pot să nu amintesc, în plină Săptămînă Luminată, o contribuţie esenţială a creştinismului la capitolul drepturilor omului. Nu e, în definitiv, puţin lucru, să oferi fiecărui muritor dreptul de a sfida moartea.

Advertisements