Revista 22, 27 August 2013

Simplificând mult prin eliminarea nuanţelor, există două feluri de stângă politică: cea dintâi, numită de obicei în Europa social-democraţie, în SUA – li­be­ra­lism, în Marea Britanie – „New Labour“, recu­noaş­te fără rezerve valoarea libertăţii şi, sub raport eco­nomic, crede în principiul solidarităţii: cei avuţi tre­­buie să contribuie la binele general mai mult de­cât ceilalţi; de aici sistemul de impozitare di­fe­ren­ţiat care, sub o formă sau alta, taxează veniturile mari. Din punct de vedere etic, această stângă ar pu­tea fi apărată pe acest principiu, dar e o întreagă discuţie dacă poate fi apărată şi din punct de ve­dere economic. Cealaltă stângă – odinioară numită comunistă, azi mai prudentă cu denumirile, dar cu prezenţă în unele partide socialiste din Europa – nu e entuziasmată de libertate, deşi nu recunoaşte aceasta şi păstrează o suspiciune fundamentală, mai mult sau mai puţin radicală, faţă de proprietate – orice proprietate, fie ea mare sau mai mică. Pentru „cealaltă stângă“, simplul fapt de a fi pro­prietar e suspect: dar, atunci când proprietarul are şi un profit de pe urma proprietăţii, suspiciunea şi ostilitatea – care sunt principiale, şi nu circum­stan­ţiale – se traduc imediat în politici de „corectare“, dacă, bineînţeles, „cealaltă stângă“ se află la putere într-un stat. De data aceasta nu numai politica eco­nomică este foarte problematică, dar şi legitimitatea sa etică, în măsura în care am putea vorbi despre o îngrădire de principiu a dreptului de proprietate, în­grădire greu de justificat prin principiul soli­da­rităţii.

Se pune întrebarea ce fel de stângă avem în prezent la conducerea României: o stângă social-democrată, aşa cum pretind oficial PSD şi premierul Victor Pon­ta, sau „cealaltă stângă“ cu rădăcini comuniste?

Guvernul a anunţat că va taxa suplimentar ve­ni­tu­rile rezultate din închirieri de imobile pentru asi­gu­rările de sănătate. De fapt, e vorba despre o im­po­zitare suplimentară a faptului de a beneficia eco­nomic de proprietatea imobiliară, valabilă pentru toţi proprietarii – mari şi mici. Asociată cu ideea de a impozita mai mult proprietăţile închiriate care nu au destinaţie de locuit, taxarea suplimentară a închirierii ţine în mod clar de una tipică pentru „cea­laltă stângă“. Implicit, există sugestia că pro­prietatea este acceptabilă pe deplin, doar atâta vre­me cât nu produce „plusvaloare“, pentru a între­bu­inţa cunoscutul termen marxist. Dacă, în schimb, o produce – fie şi la cel mai modest nivel, prin în­chirierea unei garsoniere unui student –, pro­prie­tarul trebuie să plătească suplimentar. Iar dacă gar­soniera va fi închiriată unei firme despre care la rân­dul ei se presupune că produce „plusvaloare“, pre­levarea suplimentară va creşte.

Şi acum, vine ciudăţenia: guvernul a anunţat că ta­xa pentru asigurările de sănătate prelevată din chi­rii va fi plafonată. Spus simplu, dacă cineva închi­riază un apartament plăteşte x lei. Dacă închiriază 10 apartamente plăteşte 10 x lei. Dar dacă, să zi­cem, închiriază 100 de apartamente, va plăti tot 10 x lei! Aşadar, cei foarte bogaţi, marii proprietari ca­re obţin profituri importante din închirieri de zeci şi sute de apartamente vor fi taxaţi proporţional mai puţin decât micii şi mediii proprietari, care închiriază una sau do­uă camere. Putem înţelege les­ne ce ce ascunde aici: PSD e un partid de „baroni“ locali şi centrali, un partid de îm­bogăţiţi peste noap­te din tot felul de afaceri, printre care şi cele imo­biliare. Aceştia ar putea accepta să plătească su­pli­mentar o sumă plafonată, rămasă pen­tru ei nesem­ni­fi­cativă; dar cum să se priveze pe ei înşişi de anu­mite venituri con­siderabile, în caz că taxarea nu ar fi plafonată?

În consecinţă, această politică fiscală va lovi di­rec­ţionat doar în clasa de mijloc – sute de mii de oa­meni care în­chi­riază un apartament sau o cameră. În schimb, îi va lăsa ne­atinşi pe cei mai săraci, care nu au ce închiria, dar îi va trata cu multă bună­voinţă şi pe cei foarte bo­gaţi, pentru care taxarea va fi plafonată.

Ce fel de stângă avem deci? Nu e stânga social-de­mo­cra­tă, căci aceasta ar încerca să-i taxeze su­pli­mentar nu­mai pe cei bogaţi (indiferent cum ar fi ei definiţi în termeni eco­no­mici). Seamănă cu „cea­lal­tă stângă“ prin dorinţa de a lovi în beneficiile pro­prietăţii în general, dar în acest caz cum se face că îi tratează cu blândeţe toc­mai pe pro­prietarii foarte bogaţi? Niciun socialist pur şi dur, dar autentic nu ar pro­ceda în acest fel!

Avem oare o „stângă originală“, aidoma cândva ce­lebrei „de­mocraţii originale“ a lui Ion Iliescu? De­nu­mirea contează mai puţin.

Realitatea – vizibilă şi din această preconizată ta­xare, dar şi din alte locuri – este aceea a unui sis­tem neo­feudal, cârpit superficial cu ideologie de stân­ga şi ca­pitalism: „ba­ronii“ con­duc statul şi îşi împart pu­terea, distribuind gra­tuit be­neficii unei pături relativ sărace şi dependente a populaţiei, ca­re însă, drept plată, îi sus­ţine la alegeri. Pen­tru a ob­ţine însă fon­durile necesare acestei distribuţii, dar şi propriilor nevoi de consum, sistemului neofeudal nu-i rămâne de­cât să exploateze economic „clasa de mij­loc“. Şi ia­tă că – aşa cum sun­tem anunţaţi – o şi face prin po­litica sa fiscală.

Cât despre rezultatele anticipabile, economice şi po­litice, ale unei astfel de politici neofeudale prelungite în timp, aceas­ta ţine de o altă discuţie. Dar o con­secinţă măcar e lim­pede: dezgustul şi înstrăinarea faţă de stat – nu de ieri-de azi, dar care se vor accentua – ale acestei „clase de mij­loc“.

Advertisements