contributors.ro Octombrie 6, 2013

Motto: “Pentru aceasta conceptie uluitoare, sangele omenesc e totuna cu apa. Toti oamenii sunt inlocuibili, in afara de suveranul biruitor.”–Nadejda Mandelstam

Am mai avut prilejul sa scriu despre ofensiva neo-stangista menita sa prezinte anticomunismul civic-liberal drept un fel de obsesie, ori mai exact spus ca pe o nevroza. Se incearca “normalizarea” dictaturii comuniste: a existat Canalul, desigur, dar si Institutul Politehnic Bucuresti. A existat Pitestiul, ma rog, dar si accesul larg la educatie (se uita anii cand dosarul era mai important decat media obtinuta la examenul de admitere la facultate, se uita discriminarile impotriva copiilor cu “origini nesanatoase”). Miza o reprezinta definirea spatiului politic democratic drept unul anti-totalitar. Unii sustinem ca acest lucru e indispensabil, altii il considera o fixatie retorica. Unii sustinem ca o democratie fara memorie este una in carje (iar aceste carje sunt si ele subrede), altii regreta ceea ce Alain Besançon numea, referindu-se la amintirea nazismului, hipermnezie. Intre amnezie si hipermnezie, eu unul o aleg pe a doua. Intre uitare si neuitare, din nou, aleg sa nu uit. Statul de drept nu poate fi aparat deca ignoram ce a fost statul de nedrept (Unrechtsstaat).

Delegitimarea inisistenta, insidioasa ori stridenta, a anticomunismului urmareste de fapt obliterarea memoriei. Ni se spune ca exista o supra-productie de opere culturale care denunta ororile comuniste, ceea ce este factual neadevarat. Istoria comunismului in scoli este inca, asemeni celei a Holocaustului, obiect facultativ. Ii intreb pe cei care scriu despre “iluzia anticomunismului”, o sintagma incarcata de accente nedisimulat revizionste: Sunt ei de acord ca aceste doua materii ar trebui sa fie obligatorii? Sunt ei de acord ca un intelectual democrat nu are dreptul sa relativizeze Raul radical? Iata mai jos un semnificativ articol semnat de N. Manolescu pe acest subiect care continua sa genereze polemici mai mult sau mai putin substantiale. Inainte de a fi indignat de persistenta neuitarii, ar fi normal sa fii revoltat de nerusinarea celor care, nici la acest ceas tarziu, refuza sa se caiasca. Nu anticomunismul democratic a zamislit un univers terorist, ci pedagogia comunista a Omului Nou, viziunea absurda care sustinea plasticitatea conditiei umane, convertea educatia in sclavie mentala, indoctrinare si inregimentare.

Unul dintre agitatorii neo-stangisti cei mai vehementi imi marturisea, cred ca era prin 2007, ca, desi vorbitor nativ de limba rusa, nu citise pana in acel moment memoriile Nadejdei Mandelstam. Recunosc ca am ramas perplex. Deci locvacitatea cinica era, pana la un punct, expresia unei vaste ignorante. Intre timp le va fi citit, dar pozitia sa ramane la fel de loiala utopiei bolsevice ca “eveniment” istoric menit sa schimbe cursul lumii. URSS ca taram al visarii, nostalgiei si himerelor neabandonate…

Il intrebam zilele aceste pe un bun prieten, stralucit teoretician al literaturii si istoric al ideilor, cum isi explica pereverenta unora in a adopta si a disemina teze pe care o minte normala nu le poate considera decat stupide, ba chiar potential criminale. Altfel spus, cum este posibila orbirea neghioaba in ceea ce priveste totalitarismele epocii moderne la un ceas cand informatia istorica este coplesitoare? Cum este posibila fascinatia bullshit-ului? Iata raspunsul sau, la obiect si memorabil: “Cred ca ti-am povestit caricatura pe coperta unui numar al revistei franceze humoristice “Charlie Hebdo’ in 1975, in timpul crizei petrolului. Un tip gras, cu trabuc, pe un fotoliu, si in spatele lui, un slabanog aplecindu-se lingusitor. Textul dialogului: “Est-ce qu’on va aussi manquer de merde?” Raspuns: “Ah non, là, il y a du stock.”

“Astăzi, la aproape un sfert de secol de la prăbuşirea regimului comunist, pentru cine nu vrea să fie oaia neagră a lumii intelectuale (a celei umaniste cu precădere), anticomunismul este un discurs obligatoriu (accentuez asupra cuvântului discurs), parte a unui terorism intelectual soft“, scrie Bianca Burţa-Cernat în „Observator cultural“ din 19-25 septembrie.

Şi, ca şi cum atâta n-ar fi destul, autoarea crede de cuviinţă să afirme că o sumedenie de opere literare, istorice, filosofice, cinematografice, fiction sau nonfiction, care ar „ieşi pe bandă rulantă“, ceas de ceas, zi de zi şi în proporţie de masă, la fel ca simpozioanele, granturile sau bursele care „se nutresc, de ani buni, din materia parcă inepuizabilă a indignării noastre anicomuniste post factum“.

O primă observaţie este că „alarma“ este cu desăvârşire falsă: numărul operelor de tot felul consacrate evocării regimului trecut dintr-o perspectivă anticomunistă este la noi incomparabil mai mic decât în Rusia sau alte ţări din fostul lagăr răsăritean.

În afara câtorva cărţi, fiction sau nonfiction, datorate îndeosebi unor tineri autori, tentaţi mai cu seamă de reconsiderarea comunismului decât de critica ei din unghi anticomunist, există extrem de puţine opere inspirate de un anticomunism sănătos. Doar cinematograful face excepţie, cu binecunoscutele filme premiate la mari festivaluri din lume.

Încă nu ne-am despărţit de comunism

De unde, aşa dar, premisa articolului că anticomunismul ar fi o formă soft de „terorism intelectual“? Problema este, din contra, că nu ne-am despărţit cu adevărat de comunism, nici în comportamentul politic şi social, nici, cu atât mai puţin, în mentalitatea culturală. O dovadă este chiar raţionamentul Biancăi Burţa-Cernat: „…Mi-au trebuit cam douăzeci de ani pentru a ajunge să accept că în intervalul ’48-’89 s-a mai întâmplat şi altceva în afară de orori, că nu tot ce s-a realizat atunci se cade aruncat la gunoi“.

Chestiunea e rău pusă: sigur că, în jumătatea de secol de comunism, s-au clădit blocuri, s-au construit şosele, s-a născut o industrie, dar oare toate acestea sunt opera comunismului sau ar fi fost şi opera regimului democratic, dacă n-ar fi fost distrus cu brutalitate de comunism şi, încă, la un „preţ“ economic, social şi uman mult mai mic?

E complet ilogic să afirmi că „dispreţul nostru faţă de ceea ce s-a clădit în vremurile de tristă amintire“ nu e „legitim“, fiindcă, vezi bine, circulăm astăzi pe aceleaşi şosele proaste ca înainte de 1989, pe care n-am fi făcut decât „să le cârpim periodic“. Lasă că e exagerată remarca (uită-te în jur, fetiţo, şi spune-ne, cu mâna pe inimă, dacă multe lucruri mai seamănă cu cele de dinainte de 1989!), dar, şi dacă ar fi adevărat că nu se face tot ce ar trebui să se facă, asta ar absolvi oare comunismul de dezastrul material în care a lăsat ţara Tocmai falsele valori cultivate sistematic de ideologia comunistă stau la baza unei şcoli care avea drept scop crearea «omului nou». Ideal pe care îl vedem realizat astăzi, deşi ieri îl credeam utopic.

A doua observaţie este că prăbuşirea regimurilor comuniste a avut atât o cauză de natură economică şi socială, constând în acel „preţ“ prea mare de care vorbeam, cu alte cuvinte, în ineficacitatea lor, cât şi o cauză morală, mai exact, ideologică, aceea care constituie temeiul atitudinii anticomuniste pe care autoarea articolului o consideră terorism intelectual. „Să fie îndreptăţit dispreţul nostru faţă de şcoala românească de dinainte de 1989, când tentativele reformiste de după n-au reuşit decât să ducă această instituţie în faliment?“, se întreabă retoric Bianca Burţa-Cernat. Una e una, alta e alta. Nu e nicio legătură între cauzele dificultăţilor şcolii în trecut şi astăzi. Amestecul nu slujeşte la nimic. Autoarea nefericitei comparaţii ar trebui să ştie că tocmai Ideal pe care îl vedem realizat astăzi, deşi ieri îl credeam utopic.

„Retorica anticomunistă“ şi torţionarii

Cum poate fi justificată această orbire? Sunt şocat să citesc o mărturisire ca următoarea: „…Trebuie să mărturisesc că am un recul spontan faţă de lipsa de obiect a actualei retorici anticomuniste, ai cărei partizani se luptă cu (şi totodată cheamă la luptă împotriva unor) ina-mici imaginari“ (subl. mea – N.M.).

Reculul meu faţă de acest fel de a gândi nu e spontan, ci îndelung elaborat de experienţa acumulată într-o viaţă – aveam cincizeci de ani în 1989 – trăită sub regim comunist. Nu cred că autoarea articolului vrea să ştie ce înseamnă cu adevărat terorismul intelectual.

Consideraţiile ideologice ale Biancăi Burţa-Cernat n-ar trebui luate în serios, dacă n-ar ridica o problemă serioasă: ce determină o parte a generaţiei tinere actuale să considere anticomunismul o probă de „discurs propagandistic având ca refren un enunţ deconcertant de simplu (sic!) – comunismul este rău – ca morală a fabulei“? Şi de ce atât de repede după colapsul regimului şi înaintea unui examen temeinic sau măcar a colectării tuturor mărturiilor?

Să aduc aminte că nici unul din cei 55 de torţionari, comandanţi de lagăre (din care trăiesc încă mai puţin de jumătate), n-a fost condamnat? Că nici măcar nu le-au fost reduse pensiile exorbitante de care se bucură după atâţia ani de „muncă“. Articole precum acela al Biancăi Burţa-Cernat pot fi interpretate, la rigoare, ca un apel la clemenţă. Nu de alta, dar nu cumva să devenim terorişti intelectual, pradă retoricii anticomuniste şi a unui discurs propagandistic!”

http://adevarul.ro/cultura/carti/anticomunismul-terorism-intelectual-1_524ee41ec7b855ff56fcb8a1/index.html

Pentru cei interesati:

http://tismaneanu.wordpress.com/2012/11/09/doamna-bianca-burta-cernat-si-marile-confruntari-ideologice-ale-lumiii/

Update (7 octombrie 2013): in “Adevarul”, Andrei Plesu publica un remarcabil articol legat direct de subiectul discutat mai sus, inclusiv tema caintei, a expiatiunii, a reconcilierii si a iertarii. Iata concluzia:

“Problema este că „creştinii” noii obedienţe sunt începători. Ei nu pot evita unele derapaje diletante, de care creştinii autentici sunt (în general) scutiţi. Ei nu par (încă) să înţeleagă că „a nu judeca” nu echivalează cu ”a ierta”, dacă cel în culpă nu cere iertare şi nu se căieşte. ”A nu ţine minte răul” nu e totuna cu un soi de angelism lipsit de discernămînt. Iar a fi iubitor şi tolerant nu e acelaşi lucru cu a nu mai percepe diferenţa dintre bine şi rău, a privi virtutea şi viciul cu aceeaşi pioasă cordialitate. Iar cînd Iisus vede dinţii strălucitori ai cîinelui mort, el vrea doar să îndemne la valorificarea înţeleaptă a resurselor (ascunse) de frumuseţe existente în lumea creată şi nicidecum la apologia cadavrului canin sau a putorii lui. Deocamdată, dintr-un motiv sau altul, doctrinarii comunismului recuperabil, par să fi decis că hoitul încă mişcă şi, mai ales, că el nu pute chiar aşa de tare. Cine continuă să simtă mirosul şi înţepeneala cadaverică e un elitist snob, un politicianist veros, un prost într-ale istoriei. Aşa o fi! În acest caz, mă declar culpabil: nu sunt pregătit, deocamdată, să percep mirosul de roze al rahatului. Ştiu că lucrurile sunt „complexe”, că în orice dezastru există episoade de umanitate şi nobleţe (am spus-o şi în cronica mea la filmul lui Stere Gulea), dar nu cred în binefacerile comunismului şi nu cred că eşecul capitalismului românesc se poate justifica prin „excesele” anti-comunismului militant.

Constantin Noica ne-a povestit, la un moment dat, că, în preziua ieşirii din închisoare, i s-a organizat, lui şi altor ”colegi”, un tur de informare propagandistică prin România ”nouă”, cea a ”realizărilor” populare, de natură să justifice măsurile severe luate împotriva ”reacţionarilor”. ”Vedeţi ce lucruri frumoase am făcut în aceşti ani?” ”Într-adevăr – a răspuns (încă) deţinutul – dar eu am intrat în puşcărie întreg şi acum sunt o epavă. Pe mine şi pe toţi cei ca mine ne-aţi urîţit!” Mă impresionează nonşalanţa celor care trec cu uşurinţă peste costul „lucrurilor bune” aduse ţării de comunism. Eu sunt încă marcat de imensa urîţenie cu care s-au plătit aceste ”lucruri bune”. Vorba lui Dostoievski: cît valorează un castel construit pe cadavrul unui copil? Şi, la urma urmelor, care castel?”

http://adevarul.ro/news/societate/condamnarea-crestina-anti-comunismului-1_52526087c7b855ff560b6e70/index.html

Concluzia mea: In cartea sa despre Orwell, Christopher Hitchens aminteste ideea lui Robert Conquest de a constitui un “United Front Against Bullshit”. O alianta a celor care nu suporta falsificarile, minciunile, distorsionarile deliberate, idealizarea coloniilor penitenciare si ironizarea pana la negare a valorilor democratice si a adevarului istoric. Mi se pare o idee excelenta

Advertisements