15.10.2013, Revista 22

Nobelul pentru fizică din 2013 a făcut o reverență dinaintea părții strălucitoare a condiției umane.

Acum peste 2.300 de ani, vorbind despre me­ta­fi­zică, Aristotel spunea: „toate științele sunt mai fo­lositoare decât ea; dar mai bună și mai fru­moasă nu-i niciuna“. Mi-am reamintit această spusă aflând că Premiul Nobel pentru Fizică a fost acordat, acum o saptămână, lui Peter Higgs și lui François Englert pentru teoria lor care a pre­văzut acum câteva decenii „bosonul Higgs“, teorie în fine confirmată experimental la la­bo­ratorul CERN de lângă Geneva. Teoria e cu ade­vărat „metafizică“, iar confirmarea ei – im­pre­sio­nantă: se consideră că după o foarte mică frac­ți­u­ne de secundă de la Big Bang, Universul era ex­tra­ordinar de mic, imens de fierbinte și imens de dens. Dacă particula (sau câmpul) Higgs nu ar fi existat, masa ar fi fost inexistentă și Uni­ver­sul întreg ar fi rămas etern un fel de bulă de lu­mină (format numai din fotoni). Bineînțeles că n-ar mai fi existat nici atomii, nici Galaxia, nici Soa­rele, nici Pământul, nici omul. Nu s-a întâm­plat așa și explicația celor doi fizicieni laureați a fost tocmai prezența acestei particule – numită de presă „particula lui Dumnezeu“ – care, in­teracționând cu fotonii, a produs particulele gre­le. Pentru a testa teoria, soluția era refacerea con­dițiilor de la începuturile Universului. Aceas­ta s-a realizat cu ajutorul lui LHC (Large Hadron Collider) – un gigantic accelerator de particule de la CERN, adică un dispozitiv care, făcând ca par­ticule subatomice să se ciocnească între ele cu energii uriașe (după ce au fost accelerate la vi­teze extrem de apropiate de viteza luminii), a pu­tut recrea în mic condițiile de temperatură și pre­siune gigantice în care se afla Universul ime­diat după Big Bang. LHC e un inel tubular cu o cir­cumferință de 27 km și se află la 100 m sub munții Elveției; la el au lucrat și lucrează mii de cercetători, tehnicieni și personal auxiliar. Ar fi trebuit să fie și ei părtași la Nobel, dar nu a fost po­sibil din cauza limitărilor testamentare ale pre­miului. Dar de ce au toate acestea a face cu ci­ta­tul din Aristotel?

Ei bine, au: acest uriaș pas înainte în în­țe­le­gerea esenței Universului este aproape inutil din punct de vedere practic. Spre deosebire de cer­cetările din medicină, din biochimie, din fi­zica materialelor, din genetică, din informatică și din atâtea alte domenii care au un efect direct asupra vieții noastre, fie pentru că ne oferă noi me­dicamente și tratamente, fie pentru că schim­bă condițiile în care trăim, comunicăm, studiem etc., confirmarea faptului că acum 13 miliarde de ani, într-o fracțiune inimaginabil de mică de timp, bosonul Higgs exista și crea masa nu ne ser­vește, practic și nemijlocit, la nimic! Pe de al­tă parte, să reamintim că numai LHC a costat pes­te 3 miliarde de euro. Ce risipă!, vor exclama des­tui. N-ar fi fost preferabil ca banii să fie alo­cați eradicării foametei din multe țări sărace, al­fabetizării copiilor din altele, reducerii noxelor din atmosferă, dezvoltării unor noi medicamente împotriva cancerului, SIDA, Alz­hei­mer etc.? N-ar fi trebuit re­dis­tri­buite fondurile unor cercetări care să descopere noi surse de energie, să realizeze materiale de construcție mai bune, sau să realizeze pre­dicții economice și meteorologice mai credibile, sau să încurajeze edu­cația, artele sau sportul? Nu putem să prezicem cutremurele și vrem să știm ce a stat la baza Universului? Ce nebunie! Și tocmai acum pre­miem așa ceva, când, într-o lume zdruncinată de criză economică, milioane de oameni, mai ales tineri, sunt șomeri! Ce sfidare!

Bineînțeles că o confirmare a existenței „bosonului Higgs“ nu ser­veș­te la nimic practic. (Spre deosebire de dinamita lui Alfred Nobel!) Bi­neînțeles că, în termeni de eficiență, CERN e o risipă „astronomică“. Bineînțeles că există nenumărate alte domenii care ar merita să fie fi­nanțate mai mărinimos, iar oamenii politici europeni care au susținut experimentul au de ce să fie bombăniți de electorat. Dar tocmai asta și este măreția unor astfel de descoperiri și fericiți oamenii politici ca­re au înțeles-o: inutilitatea practică. Astfel de cercetări nasc din pu­ra nevoie de cunoaștere, răsar din dorința de a ști ceea ce face exis­tența în sine să fie ceea ce este. Thales, Anaximandru, Pitagora, Co­pernic, Galilei, Newton, Darwin, Einstein și alții n-au vrut altceva de­cât să știe și prin asta să se uite puțin, ca să spunem așa, în „mintea lui Dumnezeu“. Nu foloasele practice, avantajele economice, nu do­rința de a-i servi pe cei nefericiți i-au stimulat și inspirat. Uneori, mai târziu, apar utilizări ale descoperirilor la care inițiatorii nu se gân­diseră. Adesea se naște treptat o nouă viziune despre lume, cu in­fluențe profunde în istorie. Alteori apar și aplicații colaterale. Dar, în profunzime, risipa de efort, de mijloace, de viață de dragul cu­noaș­terii pure a rămas în știință o constantă de la Thales până la CERN – reprobabilă pentru moraliști, ininteligibilă pentru contribuabili, pă­cătoasă pentru fundamentaliștii religioși, ridiculizată de oamenii prac­tici, temută de ignoranți. Am fi fost mai fericiți, mai sănătoși, mai eficienți, mai virtuoși fără ea și fără costurile ei tot mai exorbitante? Nu știu. Poate. Dar știu că n-am mai fi fost oameni. Prin urmare, pre­miind această inutilitate de 3 miliarde de euro, Nobelul pentru fizică din 2013 a făcut o reverență dinaintea părții strălucitoare a condiției umane. //

Advertisements