Ziarul Adevarul 21.10.2013

Cartea profesorului Boia despre sursele şi componentele „diferenţei” româneşti („De ce e România altfel?”) a stîrnit, inevitabil, dezbateri aprige, susţinute nu atît cu argumente, cît cu „stări” difuze, născute dintr-un frison patriotic contrariat. Profesorul Boia a oferit o carte de idei, pornind, fireşte, de la fapte, dar adunînd totul sub generalitatea unei teze radicale.

De curînd, a apărut o altă carte, excelentă din punctul meu de vedere, în care „teza” e mai curînd un acompaniament subsidiar, o ipo-teză, slujită de o amplă cercetare de arhivă: o carte de documente, legate laolaltă de un discurs seducător: istoria ca istorisire pe bază de cuminţenie istoriografică. E cartea doamnei Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, intitulată „Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti 1750-1860.” (Humanitas, 2013).

Îi invit pe cititorii curioşi, rezonabili şi preocupaţi de problema identităţii româneşti să parcurgă neîntîrziat această carte. Vor afla şi bune şi rele despre cum a început alcătuirea României moderne. Vor fi uimiţi de „actualitatea” cîtorva teme, de subteranele sociologice ale unei istorii foarte (prea?) pitoreşti, de harul de povestitor al autoarei. Pentru a da substanţă şi un spor de atractivitate invitaţiei mele, voi invoca două-trei pasaje caracteristice. „Modernizarea” a însemnat, pe vremuri, ca şi azi, „europenizare”. Aşa o vedea Ienăchiţă Văcărescu încă din secolul al XVIII-lea, aşa o vedea Grigore Râmniceanu, pentru care Europa era „podoaba lumii”, pepinieră de oameni cu „mintea ascuţită”, „puitori de pravile”, care au ştiut să „dumesticească” şi să înveţe celelalte naţii ale lumii. ”Vremea este a ne deştepta” scria şi Dinicu Golescu. Eufrosin Poteca, întors de la Pisa şi Paris, zice, la rîndul lui:

„Noi românii, strănepoţii slăviţilor acelora Romani, trebuie să rămînem a pururi departe de neamurile cele luminate?” (Cf. pp.14-15)

Proiectul e măreţ, realităţile sunt îndărătnice. Lipseşte o productivă ”clasă de mijloc”! Economistul şi politicianul Nicolae Suţu constată că ”artele şi meseriile nu sunt exercitate decît de străini”. Ţărănimea, bizuindu-se pe pămîntul roditor al ţării, e nepăsătoare faţă de orice perspectivă ”industrială”, mulţumindu-se cu recoltele curente, care îi asigură subzistenţa. Doctorul Constantin Vârnav (primul medic moldovean cu diplomă din străinătate) deplînge minimalismul nevoii de progres a populaţiei. ”Mămăligă şi rachiu” pare a fi lozinca sub care îşi duce existenţa norodul… (cf. p. 256). Cît despre orăşeni, ei preferă, în locul unor meserii înnoitoare, cariera călîie a funcţionărimii. Orăşanul e fericit să ajungă conţopist, aprod, ”reghistrator”, supraveghetor,, secretar, casier etc. (p.241). În 1857, Predicatorul Ecleziastic scrie:

”Noi românii, fii adevăraţi ai patriei, lăsăm toate celelalte întreprinderi care pot să ne fericească atît pe noi, cît şi pe muma noastră şi năvălim din lenevire şi trîndăveală în canţelariile statului pentru o lefşoară de chiverniseală, şi neîncăpînd în aceste canţelarii ne facem pe urmă şi cerşetori, pretinzînd ca să ne hrănească alţii de pomană ca pe nişte orbeţi” (cf. p.262)

Slaba dezvoltare a meseriilor rămîne o piatră de poticnire şi în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Ion Ghica, prin 1880, dă vina pe sistemul de învăţămînt, mai exact pe uşurinţa cu care se dau diplome universitare, astfel încît ele devin accesibile ”inteligenţelor celor mai mediocre”, al căror interes e, astfel, deturnat de la ocupaţiunile practice şi orientat spre dexterităţi mai curînd…speculative: avocatură, de pildă, sau gazetărie. ”A face oameni învăţaţi este un bine – conchide Ion Ghica – dar a face numai advocaţi şi jurnalişti este un rău”. (cf. p.252).

Asemenea lucruri şi altele, nu toate în aceeaşi măsură ”melancolice”, se găsesc adunate între copertele cărţii Constanţei Vintilă-Ghiţulescu. Elemente de mică – dar semnificativă – istorie, ”marghiolii” (adică viclenii lucrative) ale feluritelor cucoane din lumea bună (alde Rosettoaia, alde Anica Văcărescu, zisă Furtunoaia, alde Mimica Bălăceanu, Zinca Golescu şi cîte şi mai cîte), isprăvi de familie şi de curte, un cuprinzător portret de epocă din care ne-am desprins noi înşine, încă marcaţi de farmecul, bizareriile şi netrebniciile înaintaşilor. Lectura acestei cărţi este, oricum, mai instructivă şi mai amuzantă decît întreaga presă contemporană şi decît mediocritatea scenei politice de azi. De aceea o şi recomand.

Advertisements