contributors.ro Octombrie 25, 2013

În aceast articol nu mă voi ocupa de religiile tradiţionale, ci de ceea ce se numeşte religii seculare – ideologiile politice totale şi totalizante: una este fascismul, cealaltă – comunismul. Ideologia fascismului şi cea a comunismului sunt diferite, cu ingrediente, semnificaţii, implicaţii şi origini diferite. În egală măsură, ambele explică angajamentul, capacitatea indivizilor de a se auto-hipnotiza şi de a participa la catastrofele totalitare ale secolului XX. Această experienţă istorică a fost superb rezumată de Leszek Kołakowski în formula diavolul în istorie. Precizez că această expresie nu este pur şi simplu o metaforă, ea este definiţia sintetică a realităţii care a marcat fundamental viaţa atâtor popoare. Simplu spus, este vorba de tragediile rezultate din ambiţii nemăsurate şi nesăbuite de a forţa cursul istoriei în numele unor idealuri abstracte menite să rezulte în comunităţi politice perfecte, totalmente non-contradictorii. Amintesc aici si o carte fascinanta a istoricului francez de origine maghiara Francois Fejto intitulata Dieu, l’homme et son diable.

Un autor pe care îl consider esenţial pentru înţelegerea destinului religiilor seculare din veacul trecut este Raymond Aron. El este probabil cel mai important sociolog francez al secolului XX şi unul dintre cei mai importanţi filosofi. Aron s-a născut în martie 1905, fiind ceea ce numea el însuşi în memorii un „spectator angajat”. Nu s-a temut să meargă împotriva curentului chiar atunci când “son petit camarade” de la École Normale Supérieure, Jean-Paul Sartre, născut şi el în 1905, a decis să meargă în cealaltă direcţie şi să aplaude statuia idolului de la Kremlin. Fac parte dintre cei care consideră că una dintre cele mai mari erori comise de intelectualii francezi în secolul XX a fost aceea că în anii ’50 au preferat să închidă ochii la ceea ce se petrecea în Uniunea Sovietica şi Europa de Răsărit, la experimentul la care au fost supuşi cobaii stalinismului – adica noi toţi.

În timp ce Raymond Aron condamna totalitarismul într-o carte faimoasă aparuta în anii ’60, Democratie et totalitarisme , Jean-Paul Sartre îi condamna pe anti-comunişti, folosind formula de tristă amintire „l’anti-comuniste est un chien” („anti-comunistul este un câine”), afirmând că nu poate denunţa ceea ce se petrece în Uniunea Sovietica pentru că „nu trebuie să îi facem să dispere pe muncitorii de la regiile naţionale Renault”. Acesta i-a fost raspunsul când a fost informat despre Gulag! Denunţarea de către Raymond Aron a totalitarismului a dus la izolarea sa de către intelectualii francezi. A fost redescoperit foarte târziu şi abia acum se simte influenţa sa colosală asupra Franţei şi a gândirii autonome, critice în Occident. Intelectualii francezi spuneau atunci „prefer să greşesc alături de Sartre decât să am dreptate împreună cu Raymond Aron”! Problema nu era de a avea dreptate, ci de cât de frumos sunt spuse lucrurile la un moment dat. Raymond Aron nu s-a ocupat cu poezia metafizică, deşi era unul dintre cei mai bine pregătiţi filosofi ai secolului XX, scria mult mai bine decât Sartre şi nu îl pastişa pe Heidegger. A fost un gânditor original însă nu a avut capacitatea de a crea acel tip de ‚biserică culturală’ care a fost existentialismul la sfârşitul anilor ’40 şi în anii ’60. Spre sfârşitul vieţii, Jean-Paul Sartre şi-a înţeles multe din erori, iar cei doi foşti colegi de la École Normale Supérieure, care nu şi-au vorbit multă vreme, şi-au strâns mâinile când au mers împreună la preşedintele Franţei, pe vremea aceea Mitterand, să susţină cauza aşa-numiţilor ‚boat people’, refugiaţi din regimul comunist vietnamez.

O a doua personalitate importantă în discuţia asupra sacralizării politicului este Arthur Koestler, din păcate prea puţin cunoscut încă publicului din România, dar extraordinar de influent pentru generaţia mea. Cartea sa Întuneric la amiază (Darkness at Noon, cunoscuta si sub titlul traducerii franceze, Le Zéro et l’infini), a circulat în samizdat în toată Europa de Răsărit. Pentru mulţi dintre noi publicarea ei oficială împreună cu apariţia într-o revistă de mare tiraj din Uniunea Sovietică a celor trei parti din Arhipelagul Gulag de Soljeniţîn (începând cu 1988) a fost semnalul că Gorbaciov a pornit in chip radical perestroika. Koestler a fost un personaj emblematic, epitom al intelectualului central-european, cosmopolit, liber în gândire, refuzând îngenuncherile, subjugarea mentală, servitutea voluntară. Arthur Koestler s-a născut tot în 1905, în septembrie. Raymond Aron a încetat din viaţă în octombrie 1983. În acelaşi an, dar în martie, Arthur Koestler împreună cu soţia Cynthia s-au sinucis. Ţin minte exact ziua: mă plimbam prin New York, tocmai cumpărasem New York Times şi pe prima pagină se anunţa „Great German-English-American Writer and Wife Commit Suicide”. Era si maghiar. Ca si Danilo Kis, in atatea privinte urmasul sau, era cosmopolitul perfect. Ştia că are cancer terminal, iar soţia a refuzat să rămână în viaţă fără el; a fost înmormântat impresionant.

În cadrul unei prelegeri expusă la BBC sub titlul „Provocările timpului nostru” la începutul Războiului Rece (1947), Koestler, reflectând asupra dilemei utilitarism vs. moralitate, afirmă: „Pentru acest tren utilitarismul este locomotiva, iar moralitatea este frână. Funcţiunile celor două sunt întotdeauna antagonice. Nu putem lua o decizie abstractă în favoarea vreuneia dintre ele. Dar putem să facem ajustări temporare în funcţie de traseul trenului. Acum 200 de ani, în timpul înaintării sale din implacabilele mlaştini ale Franţei feudale în era Drepturilor Omului, alegerea a fost favorabilă locomotivei, în defavoarea frânei. Începând cu a doua jumătate a secolului 19, reţinerile etice au fost din ce în ce mai des ignorate până când dinamismul totalitar a făcut ca locomotiva să o ia razna. Vom deraia dacă nu frânăm. Nu ştiu dacă exista ceea ce filosofii numesc absoluturi etice, dar sunt convins că trebuie să acţionăm ca şi cum ele ar exista. Etica trebuie eliberată din lanţurile utilitarismului. Trebuie să judecăm din nou cuvintele şi faptele pe baza valorilor imediate pe care le implică şi nu din prisma unor departate şi nebuloase idealuri. Scările mâncate de carii nu duc în paradis.” Promisiunea universalistă a comunismului a alimentat timp de decenii fascinaţia pentru utopia socială, deci pentru soteriologia marxismului. Secolul scurt care tocmai s-a încheiat este o lungă istorie a deraierilor celor în permanentă căutare a comunităţii perfecte, a Zion-ului umanităţii.

Aflându-se la Londra în iulie 1944, unde a devenit unul dintre apropiaţii intelectuali ai generalului De Gaulle, Raymond Aron scrie un text care discută problema religiilor seculare, rolul ideologiilor care promit salvarea fiinţei umane, nu într-o împărăţie de dincolo, într-o situaţie imaginară, într-o lume sacră plasată dincolo de aceasta ci aici şi acum, prin acţiune istorică, prin inserţie în condiţia istorică propriu zisă. Aron analizează rolul filosofiilor care promit salvarea fiinţei umane în condiţii de profundă descumpănire psihologică, al acestor ideologii escatologizante, al soteriologiilor revoluţionare în geneză si dinamica mişcărilor sau regimurilor totalitare. Pornind de la Raymond Arond, teza pe care o susţin în articolul de faţă este că secolul XX nu a fost secolul conflictului între fascism şi comunism, deşi înclestarea cea mai teribilă a acestui veac si a celui de al Doilea Război Mondial a fost, desigur, aceea între Armata Roşie şi Werhmacht. Noi trebuie să privim însă dincolo de o asemenea evaluare. Nu trebuie să uităm că au existat momente de suprapunere, colaborare, complicitate chiar, între cele două tiranii totalitare; nu mă refer doar la perioada dintre 1939 şi 1941. Consider aşadar că adevăratul conflict al secolului XX a fost cel dintre democraţiile liberale şi rivalii lor totalitari. Cele două totalitarisme, pe fondul experienţei lor istorice simultane, s-au situat într-o „intimitate negativă” în contextul european de război şi revoluţie. Ele au reprezentat “un atac atroce împotriva şi o alernativa cumplită la modernitatea liberală.”

Raymond Aron scria la Londra, cu puţin timp înaintea întoarcerii în Franţa: „Ceea ce este esenţial în ideea de democraţie este legalitatea, o guvernare pe baza legii, în care puterea nu este arbitrară şi nelimitată”. Este una dintre cele mai simple, clare şi utilizate definiţii ale democraţiei, la care ne putem cu toţii raporta. Tocmai acest lucru a fost distrus de experienţele totalitare, printr-un abuz de termeni legali. Evident au exista legile rasiale, adoptate în timpul Germaniei naziste. Există şi un volum scris de procurorul lui Stalin, Andrei Vîşinski, autorul doctrinei legale a Uniunii Sovietice în timpul lui Stalin, omul care, în marile procese de la Moscova în 1936, ’37 şi ’38, a formulat rechizitoriile împotriva vechilor bolşevici ce deveneau subiectul cărţii lui Koestler Întuneric la amiază. La sfârşitul celebrelor cuvântări se cerea – „câinii turbaţi să fie lichidaţi până la unul”. Andrei Vîşinski este cel care a revoluţionat de fapt dreptul totalitar: trebuia să se pornească de la prezumţia de vinovăţie a acuzatului în locul celei de inocenţă, nefiind obligaţia procurorului de a aduce probe, ci a acuzatului de a aduce probe de nevinovăţie. În plus, a introdus şi criteriul care a constituit baza legală a crimelor politice comise de comunism, inclusiv a proceselor-spectacol: mărturia şi confesiunea aveau valoare juridică egală cu probele documentare. Acestea se puteau obţine prin tortură fizică, psihologică sau şantaj, precum în cazul numărului trei din conducerea Partidului Bolşevic în perioada lui Lenin, Lev Kamenev, care nu a fost torturat fizic, ci ameninţat că îi vor fi lichidaţi copii. În cazul românesc există un fenomen unic pentru procesele spectacol: faptul că Lucreţiu Pătrăşcanu a refuzat să participe la această şaradă aberantă şi de aceea procesul lui n-a mai fost spectacol! Acuzatul nu a mai tăcut, nu şi-a mai jucat rolul în dramaturgia macabră pe care o compuseseră scenariştii din guvern.

Dar această formă de legalitate este cel mult o (i)logică a exterminismului (social sau rasial) şi nu o manifestare legitimă a impersonalismului numenal presupus de reglementarea existenţei unei comunităţi şi a monopolului violenţei în cadrul ei. Democraţia este exact opusul a ceea ce au preconizat bolşevicii şi fasciştii: ideea statului bazat pe o ideologie totală, care penetrează fiecare celulă a corpului socio- politic, distrugându-l pe cel tradiţional şi constituind un alt spirit politic bazat pe miracol, magic şi mit. Din acest punct de vedere, partidul este o instituţie carismatică întrupată în imanenţa comunismului, în timp ce revoluţia este încarnarea impulsului carismatic în cazul ideologiei naziste: „în nazism carismatic este liderul; în leninism, carismatic este programul şi (posibil) liderul.” Scopul leninist suprem a fost eliminarea (extincţia) politicii prin triumful partidului ca personifcare a unei voinţe generale exclusive, chiar eliminaţioniste/exterministe. În condiţiile unei certitudini moniste, recunoaşterea failibilităţii este începutul extincţiei oricărui fundamentalism ideologic. Dar în vremurile „eroice”, în timpul comunismului de război şi al „construirii socialismului”, unitatea dintre partid şi vozhd (conducător) a fost, nu mai puţin decât teroarea, cheia supravieţuirii sistemului.

Raymond Aron afirma că esenţialitatea democraţiei consta în legalitate şi respectul faţă de lege: nu ca răsucirea sofistă făcută şi de comunişti şi de fascişti, ci în sensul înrădăcinării dreptului natural, împotriva oricărui relativism. Bolşevismul şi fascismul sunt absolute la nivelul determinismului ultim; altminteri relativizează totul. Când Lenin spune că moral este ceea ce serveşte clasei muncitoare sau revoluţiei, iar Hitler susţine că moral este ceea ce serveşte rasei ariene, ei relativizează totul, deoarece în ambele cazuri liderul (sau mai bine zis părintele fondator) este cel care defineşte rasa ariană şi revoluţia. În acerba sa polemică cu unul din marii social-democraţi ai Germaniei, Karl Kautsky, Lenin vorbeşte despre dictatura proletariatului în 1918. Kautsky criticase debutul totalitarismului, observase că bolşevicii stabilesc o dictatură, că social democraţia la care visase în felul său, ca şi Marx, era sufocată. Lenin îi răspunde lui Kautsky, probabil cel mai erudit marxist al vremii sale, că nu înţelege nimic din marxism! Îi dă chiar o lecţie, spunând în final că marxist este doar cel ce recunoaşte centralitatea dictaturii proletariatului ca „putere neîngradită de vreo lege”. Sărmanul, imposibilul proletariat, cum spunea cineva, a fost o clasă în numele căreia s-a guvernat, fără participarea sa reală. În momentul în care consiliile se revoltă la Kronstadt în martie 1921, iar soldatii şi ofiţerii de la garnizoana din apropierea Leningradului – pe atunci Petrograd – cer soviete (conşilii fără comunişti), Lenin, Troţki şi camarazii lor trimit armata şi îi lichidează. Aceştia nu cereau întoarcerea capitalismului, ci pur si simplu o democraţie directă fără comunişti, participativă, fără un partid care să dicteze ce şi cum să spui.

După ce am discutat democraţia şi rivalii săi doresc să mă opresc asupra următorului punct al analizei acestui articol, şi anume rolul marxismului în drama ideologică a secolului XX. Marxismul s-a născut în secolul XIX, ca răspuns la criza modernităţii burgheze. Cum a spus Marx, filosofii, în special cei care se ocupă de drama politicului, nu apar precum ciupercile după ploaie, ci în condiţii precise. Marx a fost printre primii filosofi care s-au ocupat de drama politicului. Viziunea centrală a marxismului a fost cea a comunităţii perfecte, menită să suprime înainte de toate ‚înstrăinarea’, temă care vine de la Hegel şi întreaga filosofie romantică germană. Trilogia lui Leszek Kołakowski, Principalele curente ale marxismului, începe cu aceste cuvinte foarte simple: Karl Marx a fost un filosof german. Conceptul de înstrăinare era configurat în scrierile lui Marx, tema centrală referindu-se la posibilităţile de abolire a acesteia. El ajunge la concluzia că alienarea fiinţei umane poate fi abolită doar printr-o revoluţie îndreptată înainte de toate împotriva ordinii economice existente. În centrul acesteia se află cea mai demonizată formulă prin care umanitatea a găsit de cuviinţă să inspire organizarea, pe care din timpuri imemoriale, în orice caz de la Platon încoace, diverşi teoreticieni, uneori şi părinţii bisericii, au considerat de cuviinţă să o condamne: proprietatea privată. Abolirea acesteia, considera Karl Marx în Manuscrisele economico-filosofice din 1844, este secretul depăşirii crizei în care subzistă umanitatea. O astfel de revoluţie, credea el, nu poate fi decât totală. În 1968, Raymond Aron, un excepţional marxolog ce nu a contenit o secundă să se războiască cu spectrul lui Karl Marx, a fost invitat de UNESCO să ţină principala alocuţiune la ceremonia festivă consacrată aniversării a 150 de ani de la naşterea filosofului german. Aron a spus atunci: „dupa atâtea zeci de ani de luptă cu Karl Marx, nu pot să-l numesc decât echivoc şi inepuizabil”.

Revoluţia totală invocată de marxism este mai mult decât o explozie socială, o simplă înlocuire a unui regim cu un altul. Scopul ei este o răsturnare antropologică, o renovare a însăşi condiţiei umane. În religiile politice ale secolului XX, violenţa este sacralizată, sanctificată. Într-o faimoasa prefaţă la cartea Les Damnés de la Terre a lui Franz Fanon, Jean-Paul Sartre compara violenţa cu lancea lui Ahile: cu cât taie mai puternic, vindecă. Asadar, conform lui Sartre, violenţa avea deopotrivă valoare de bisturiu cât şi calităţi tămăduitoare. Iată cultul violenţei, direct şi fără cea mai mică ezitare, pus în slujba presupusei eliberări revoluţionare. Comunismul ca religie seculară este un proiect transcendent, făgăduieşte o mutaţie cosmică în condiţia umană sau, cum spunea Engels, saltul din imperiul necesităţii în cel al libertăţii. Salvarea se naşte tocmai din această cezură totală în care proletariatului îi revine misiunea de a încarna figura eroului mesianic, izbavitorul absolut.
Există însă un element important care distinge marxismul de contrapartea sa totalitară, fascismul: marxismul se întemeiază pe cultul raţiunii în istorie. În perspectiva marxiană, legile care guvernează istoria impun determinismul necesar perpetuării credinţei în împlinirea escatologică a destinului umanităţii. Din teodiceea desacralizată, raţionalizată a marxismului dispărea în fond libertatea umană. În Marx există şi texte care să susţină o oarecare parte de libertate, dar revoluţia este justificată pe baza de legi şi a fi cu adevărat liber înseamnă să te înscrii de partea sensului istoriei pe care acestea îl conţin şi exprimă. Este vorba de un raţionalism exacerbat, care se contopeşte cu cultul ştiinţei, al tehnologiei şi al progresului. În ultimă instanţă, putem afirma, precum François Furet, că în cazul comunismului avem de a face cu o patologie a universalismului. Utopia marxistă postulează rolul proletariatului ca agent istoric universal, de unde semnificaţia temei internaţionaliste care nu a fost îmbrăţişată, de pildă, în nazism. Este una dintre atracţiile comunismului – delir, miraj, himera care a atras milioane de oameni pe întreaga planetă, de la Shanhai la Barcelona. Nu a fost doar cazul românesc sau cel rusesc, ci o pierdere a raţiunii care a afectat întreaga umanitate. Din această perspectivă, revoluţia şi gândirea lui Marx sunt într-adevăr globale.

Un gânditor francez, fenomenolog grec la origine, Kostas Axelos, vorbea despre „la pensée planétaire”. Marx întruneşte calităţile filosofilor planetari care gândesc în termenii grandorii istorice. Dar impunerea unei astfel de scări conceptuale face ca adevărurile factuale să devină cel mult secundare. Atracţia exercitată de doctrina marxistă decurge din structura metaforică profundă, ceea ce Alvin Gouldner a numit ‚matricea paleo-simbolică’ a acestei filosofii. Este vorba, mergând pe linia analitică propusă de Karl Popper, despre tensiunea dintre dimensiunea profetic-oraculară şi aceea pozitivist-centristă a marxismului. Marxismul este o revolta împotriva moralităţii burgheze, mai mult, împotriva celei iudeo-creştine. Ateismul se află în chiar inima acestui proiect ce divinizează o umanitate definitiv emancipată. Pe scurt, religiile seculare sunt anti-religii. Ele plasează salvarea umanităţii în această lume, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, sub forma unui ordin social ce urmează a fi inventat. Toate marile teme ale religiei creştine – căderea, fericirea originară, regăsirea, ispăşirea, subiectul mesianic – se regăsesc în mitul istorico-escatologic al marxismului. Religiile seculare sunt naratiuni cu pretentii mantuitoare. Nu voi intra in detalii, recomand cartea despre religiile politice scrisa de marele ganditor german, emigrat in Statele Unite in anii barbariei naziste, Eric Voegelin:

Al treilea punct al argumentaţiei mele este mistica revoluţiei. Mă refer la principiul fraternităţii, la mitul sfârşitului oricărei forme de injustiţie. Acestea sunt aliniamentele utopiei colectivist egalitare, tot atâtea subiecte de fascinaţie pentru militanţi, în special pentru intelectualii revoluţionari, specie care ar merita un subiect de prezentare de sine stătător. Care a fost utopia care i-a atras pe intelectuali, care a fost starea psihologică oferită de comunism care a făcut ca intelectualii să se arunce în aceste proiecte? Un exemplu excelent al amoralităţii şi fanatismului angajamentului unor intelectuali pentru cauza comunistă este cel al lui Pablo Neruda, cunoscutul poet chilean, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1971). A fost celebrat de toate cercurile stângii internaţionale, uitându-se faptul că în anii ’50, fără vreun pistol al KGB-ului la tâmplă, a scris voluntar nenumărate ode pentru Stalin, NKVD etc

Care este curentul, ideea, starea psihologică care atrage această pasiune a intelectualilor către comunism? O spune un poet polonez trecut întâi prin pasiunea comunistă, apoi prin lagarele Gulagului, Alexander Wat, în lungul său dialog cu Czesław Miłosz: „Comunismul a dovedit cât de greu este să te desparţi de propria tinereţe, când aceşti ani au fost un fel de zenit, o perioadă de altruism, anii unei existenţe frumoase (…) Unul dintre atuurile partidului comunist (…) îşi are originile în atomizarea specifică societăţilor moderne care este contrapusă ofertei comuniste a sectei fraternale, a fraternităţii şi ilegalităţii sectare (la delinquenca settaria)…Fraternité ou la mort – totul începe cu fraternité. Era clar că niciun alt partid şi nicio altă biserică nu ofereau aşa ceva (…) Biserica comunistă a avut înţelepciunea, precum comunităţile creştine timpurii, de a se fundamenta pe celule unde fiecare se ştia cu fiecare şi unde toţi se iubeau. Şi căldura, dragostea mutuală care exista în acea mică celulă înconjurată de o lume ostilă, a produs o foarte puternică comuniune”. Fraternitatea despre care vorbesc Wat sau Malraux are însă la bază o redefinire a milei cu scopul de a elimina ceea ce este perceput drept suferinţă inutilă. Dar, aşa cum a accentuat Alvin Gouldner, pe parcursul acestui proces „condiţia umană a fost respinsă în numele condiţiei istorice.” Generaţii de intelectuali marxişti s-au grăbit să-şi anihilize demnitatea şi autonomia în aceasta cursa apocaliptică pentru obţinerea certitudinilor ultime. Întreaga tradiţie a raţionalismului sceptic occidental a fost sacrificată pe altarul unităţii în crez, sub impactul iluminării aduse de la Kremlin. Epoca raţiunii a culminat în universul îngheţat al terorii raţionalizate.

Fascismul şi comunismul propun propriile utopii comunitare, bazate pe ipoteza clasei alese. Ceea ce se promite şi ceea ce rezultă se află în şocant contrast, de unde şi teza lui Kołakowski pe care încerc să o dezvolt despre rolul diavolului istoriei. Ani de-a rândul, numeroşi intelectuali au trăit cu ideea că există o promisiune care a fost cumva tradată în practica istoriei. Comunismul se întâlneşte cu o importanta problemă etică, sau mai degraba cu absenţa unei filosofii etice din propriul corp de idei. Aşa cum spunea Albert Camus, nici unul dintre relele denunţate de totalitarism nu este mai rău decât totalitarismul însuşi: este un principiu care trebuie avut în vedere. Sigur că relele există, dar nici unul dintre defectele care poate fi denunţat în raport cu societăţile non-totalitare – inegalitatea, crizele economice, bigotismul, etc. – nu este mai rău decât ce se petrece după venirea totalitarismului la putere.

Un alt element care trebuie luat în considerare este voluntarismul sau cultul voinţei în ambele sisteme. Sa-l numim voluntarism utopic. Într-o faimoasă declaraţie a lui Stalin din 1928, acesta spunea: „pentru noi bolşevicii nu există fortareaţă pe care să nu o luăm cu asalt”. Avem aici ambele teme: bolşevicii s-au considerat întotdeauna o fortareată asediată. Ceausescu însuşi foloseşte din plin acest punct de vedere în ultimul său discurs televizat. Pe de altă parte, apare mitul capacităţii de a transforma totul: bolşevismul este o formă de transformism universal, spre a relua conceptul lui Robert C. Tucker. Asaltul permanent, stahanovismul, expeditiile polare, Pasa Anghelina, Papanin, mai tarziu sputnikul–tot atatea simboluri ale acestei stari de perpetua excitatie propagandistica. Cartea lui Karl Schlogel despre “Moscova 1937″ este o lectura esentiala in acest sens.

Nu întâmplator, Stalin condamna în 1948-’49 practic 80% dintre membrii Academiei de Stiinţe Agricole a Uniunii Sovietice. În 1948, genetica sovietică se afla la egal cu cea americană din punctul de vedere al dezvoltării ştiinţifice. Într-un faimos discurs din 1948, ideologul sef al stalinismului, Andrei Jdanov denunţa genetica drept o ştiinţă reacţionară şi burgheză. Are loc o sesiune a Academiei de Ştiinţe a URSS şi câtiva dintre cei mai mari geneticieni ai lumii încearcă politicos să-şi apere disciplina. Sunt forţaţi practic să se supună ordinului partidului, în final sunt deportaţi şi, mulţi dintre ei, executaţi. Atacul este condus de sarlatanul Trofim Lisenko si de politrucul marxist Isaak Prezent. De ce a existat o asemenea problemă cu genetica? Pentru că ea se opunea marxismului, contrazicea teoria transformismului universal, deoarece refuza să accepte că trasăturile dobândite de anumite exemplare ale unei specii se pot transmite pe cale genetică. Cu alte cuvinte, educaţia socialistă nu se putea transmite genetic. Primul lucru pe care îl susţine însă întreaga construcţie a sistemului totalitar este că poate construi Omul Nou. Genetica se opune deci marii transformări a constiinţei umane şi este în consecinţă condamnată. Filosofic vorbind, la baza marxismului se află ideea revoluţiei antropocentriste prin care laboratorul social transformă în mod radical progresist individul şi societatea, iar aceste trasături dobândite pot fi transmise genetic din generaţie în generaţie. În acest mare proiect s-a situat şi sinistrul experiment de la Piteşti: deplina spălare pe creier, condiţionare totală a individului şi transformarea lui în subiect absolut al statului totalitar.

http://www.podcastscience.fm/dossiers/2012/10/04/lyssenko/

Un ultim element asupra căruia doresc să mă opresc este problema totalitarismului ca formă nouă de politic. Nu vom întelege niciodată secolul XX dacă nu acceptăm că bolşevicii, odată cu scindarea social-democraţiei ruse, inventează un partid de tip nou, partidul avangardă. Este de ajuns să ne amintim de celebrul citat dintr-unul din liderii bolşevici care, dupaă expresia engleză „right or wrong, it’s my country”, a afirmat „right or wrong, it’s my party”. Nu este vorba de oricine, ci de Lev Troţki, numărul doi al partidului bolşevic în 1923. Partidul apare ca încarnare a proletariatului, instrument al salvării personificate, Prometeu modern ş.a.m.d. Leninismul provine, prin urmare, din întâlnirea dintre o tendinţă autoritară a marxismului şi hubrisul istoric. Lenin este ascetul revoluţionar, iacobinul secolului XX. Nu puţini analişti ai acestui fenomen au remarcat că pentru bolşevici existenţa personală era un sub-semn al existenţei partidului, iar viaţa partidului prevaleză asupra vieţii fizice. Chiar sinuciderea, cel mai personal dintre actele umane posibile, avea doar o semnificaţie politică pentru bolşevici. Când, în 1937, Sergo Ordjonikidze (vechi colaborator al lui Stalin, la acea vreme comisarul poporului pentru industria grea) se sinucide, Stalin spune: „iată şi altă trădare”. Suicidul devine astfel doar o altă formă de trădare a partidului.

În nazism nu s-a pomenit ca victimele lui Hitler să îl slaveasca pe acesta. Victimele bolşevice ale lui Stalin însă l-au glorificat: nu se mulţumesc să fie victime, trebuie să îl şi glorifice pe tiran. Într-o scrisoare adresată lui Stalin înainte de a fi executat, Nikolai Buharin îi multumeşte acestuia pentru „angelica lui răbdare”! Instituţia criticii şi autocriticii au funcţionat ca forme moderne ale sado-masochismului, critica fiind sadism iar auto-critica, expresia masochismului. Tot Buharin, la 10 decembrie 1937, scrie din celulă, următoarea scrisoare: ”Mă pregătesc să plec în această vale a plângerii şi nu am în mine nimic altceva în raport cu tine, cu partidul şi cu cauza decât o mare şi nesfârşită dragoste. Adio pentru totdeauna şi aminteşte-ţi cu drag de al tău nefericit – N. Buharin”. Este condamnat la moarte şi executat în martie 1938, iar Stalin păstrează această ultimă scrisoare în sertarul său personal. La 3 februarie 1940, Nikolai Ejov, şeful NKVD-ului este arestat de Stalin. Nu recunoaşte crimele de care este acuzat, însă acceptă stoic verdictul, declaraţia sa încheindu-se: „Spuneţi-i tovarăşului Stalin că voi muri cu numele său pe buze!”

Bolşevismul adaugă ceva nou mitologiilor revoluţionare ale secolului al XIX-lea: incluziunea puterii într-un tip de reprezentare care defineşte partidul ca entitate magică. Slăvirea statutului predestinat al partidului împreună cu insistenţa obsesivă asupra formelor conspirative de organizare („celulele” revoluţionare) şi cu un cult al înregimentării fanatice au generat o nouă formă de radicalism politic, ireconciliabil cu tradiţia liberală individualistă occidentală sau, cel puţin în această privinţă, cu socialismul democratic (liberal) antiautoritarist. Iuri Piatakov, unul dintre favoriţii lui Lenin din generaţia tânără a vechii gărzi bolşevice, a exprimat această identificare cu partidul în cei mai dramatici termeni: „Da, voi considera negru un lucru pe care l-am simţit şi l-am considerat alb, de vreme ce în afara partidului, în afara acordului cu partidului nu există viaţă pentru mine.” Este executat în 1937. Absolutismul ideologic, sacralizarea scopului suprem, suspendarea facultăţilor critice şi cultul liniei de partid ca expresie perfectă a voinţei generale au fost încorporate în proiectul bolşevic original. Subordonarea tuturor criteriilor morale convenţionale faţă de scopul suprem al obţinerii unei societăţi fără clase a constituit principala problemă a leninismului. Acesta împărtăşea cu marxismul ceea ce Steven Lukes numea „viziunea emancipată a unei lumi în care principiile ce protejează o fiinţă umană de alta nu vor mai fi necesare”. Consider că această demantelare a individului şi a moralităţii presupuse de asumarea de către acesta a autonomiei propriei personalităţi reprezintă cheia intelegerii efectului magnetic exercitat de religiile seculare în secolul XX.

Trebuie să întelegem ceea ce spunea François Furet: dacă astăzi ştim sau credem că am fost martorii sfârsitului comunismului, în anii ’30 şi el şi fascismul aveau un viitor. Oamenii aceştia intrau în joc convinşi că fac un mare pariu cu istoria. Era ceva exaltant, care îi făcea să jubileze, să moară cu zâmbetul pe buze. Este vorba despre acel “sentiment oceanic” (Kostler), depersonalizarea dincolo de limitele spatiului, timpului şi a capacităţii individuale de înţelegere. Mulţi s-au si sacrificat pentru această cauză, făcând-o cu sentimentul unei iluminări ce explică poziţia de ‘true believer’ – cel care crede până la capăt într-o idee. În Ce e de făcut, scris în 1902 şi publicat în 1903, Lenin prezintă foarte clar natura credinţei revoluţionare care este motorul intervenţiei partidului în istorie: „suntem un grup de oameni uniţi de o idee comună, care credem că vom merge până la capăt pentru realizarea acestei idei. Dacă unii dintre noi calcă un pas strâmb, ne uităm la ei şi încercăm să îi ajutăm. Dacă vor să ne dea mâna şi să vină împreună cu noi – bine, dacă nu, noi continuăm să mergem mai departe pentru a ne atinge scopul”. Viziunea lui Lenin nu este cu nimic mai prejos de cea a iluminaţilor. Această cvasiraţională, de fapt aproape mistică, identificare cu partidul a fost, desigur, principala trăsătură psihologică a bolşevismului (indiferent de încarnarea lui). Până în anii ’50, pentru comuniştii autentici orice sacrificiu era logic, explicabil, deci necesar. Acesta este ceea ce Soljeniţîn a numit odată ‚ingredientul ideologic’ care a stalinizat/bolşevizat chiar şi pe cei mai obişnuiţi dintre oameni.

Stalin rămâne probabil cea mai fascinantă personalitate a comunismului. Într-o discuţie privată, Nikita Hruşciov spunea: „toate crimele care au fost comise nu au nimic de a face cu comunismul, dar Stalin le-a comis convins că făcându-le serveşte comunismul. În asta constă tragedia întregii chestiuni”. Cred că în timpul lui Stalin comunismul mai era capabil să genereze identificări absolute. Acest lucru dispare treptat odată cu procesul de deradicalizare şi de rutinizare a charismei partidului de tip nou. În aceste condiţii, comunismul nu mai este o religie seculară. Socialismul real existent devine mai degrabă o formă de autoritarism gerontocratic care se agaţă cu disperare de monopolul asupra cuvântului, care îşi menţine dominaţia logocratică. Iar odată cu provocarea dizidenţei, cu viaţa în adevăr, pierde şi acest monopol, rămânând pur şi simplu o dictatură.

În concluzie, pentru a-l parafaza pe Žižek (care l-a rândul său îl imită pe Heidegger, uitând în mod convenabil că acesta din urmă se referă în propria-i afirmaţie la nazismul anului 1933), a existat sau nu o grandoare istorică a bolşevismului? Personal, cred că grandoarea istorică nu poate fi separată de cea etică. Din acest punct de vedere, fac parte din grupul probabil anacronic al celor pe care grandoarea paradelor naţional-socialiste sau bolşevice nu a putut să convingă de valoarea morală a ceea ce s-a întâmplat. Un istoric american a publicat într-o carte despre revoluţiile secolului XX următoarea afirmaţie, ea însăşi situată totalmente în afara moralităţii: „Lasând deoparte sacrificiile de ordin uman, primul plan cincinal sovietic a fost o reuşită”. Aşa, putem spune că întreaga experienţă a fost o reuşită! În realitate, s-au comis crime abominabile în numele a ceea ce francezii numesc „les lendemains qui chantent”. Intelectuali de marcă şi-au trădat vocaţia critică şi au acceptat pactul cu diavolul, cu tirania ideocratică. Ei şi-au dedublat conştiinţa, s-au auto-amăgit, au practicat dublul limbaj până la auto-anihilare. Arthur Koestler a surprins superb această stare de fapt: „O credinţă nu este dobândită pe baza raţionamentului. Nu te îndrăgosteşti de o femeie sau nu intri în inima unei biserici ca rezultat al argumentării logice. Raţiunea poate să apere un act de credinţă dar numai după ce actul a fost deja comis”.

Concluzia lui Koestler este următoarea: „Devotamentul pentru utopia pură şi revolta împotriva unei societăţi poluate sunt astfel cei doi poli care furnizează tensiunea tuturor credinţelor militante”. Tocmai această insidioasă dialectică a iluziilor nobile şi a speranţelor generoase convertite în opusul lor defineşte tragedia comunistă ca încarnare a diavolului în istorie. Ideea comunistă a fost îmbrăţişată cu pasiune religioasă, cu evlavie, şi părăsită cu egală, îndrituită, incandescentă patimă. Nu putem fi detasaţi! Richard Pipes, marele istoric american al revoluţiei ruse, a avut dreptate: despre lucrurile pe care oamenii le-au făcut cu pasiune nu se poate scrie decât cu pasiune. Bolşevismul, în oricare din încarnările sale, a urmărit crearea corpului social perfect omogen, lichidarea cetăţeanului şi a spiritului civic. Pentru a-l parafraza pe Lenin, comunismul a avut ca obiectiv curăţirea pământului de toate insectele dăunătoare.

Nu cred că tipul de religii seculare pe care le-am întâlnit, fascismul sau comunismul, mai mai au un viitor. Ori poate il au, dar intr-o forma decisiv schimbata. Ideologic au dispărut, dar refuzul deliberării democratice şi dispreţul pentru „valorile sentimentale burgheze” nu au pierit. Trebuie să fim însă foarte prudenţi: nimeni nu putea să anticipeze leninismul sau revoluţia bolşevică la începutul secolului XX. În Fantasmele salvării citez din Hannah Arendt care spunea, făcând, la rândul ei, trimitere la Winston Churchill: „tot ce mi s-a spus mie când eram elev că nu se va întâmpla în timpul vieţii mele s-a întâmplat. Şi tot ceea ce mi s-a spus că se va întâmpla, nu s-a intamplat.

Advertisements