Octombrie 29, 2013

Regimul comunist a confecționat în mod absurd dosare enorme intelectualilor, filosofilor, scriitorilor și fiindcă, prin structura sa ideocratică, el interpreta fals puterea reală a ideilor filosofice.

Orice cititor al noii cărți a lui Gabriel Lii­ceanu, Dragul meu turnător (o combinație originală și extraordinar de vie de me­mo­rialistică și roman epistolar, din care nu lipsește nici suspansul, nici eseul moral), este copleșit, pe măsură ce avansează în lectură, de o mare stupoare. Este aceeași pe care și au­torul a cunoscut-o, atunci când, în 2006, și-a citit la CNSAS dosarul de urmărire informativă: sute de pagini conținând nesfârșite tran­scrieri de convorbiri și ra­poarte, mii de ore de înregistrări din apar­tamentul propriu, în care s-a pătruns prin efracție pentru a introduce dispozitive de ascultare, supraveghere zi și noapte în Bu­curești, la Păltiniș etc., potop de informații despre întâlnirile academice din Germania, zeci și zeci de fotografii. La acestea se ada­ugă rapoarte kilometrice ale turnătorilor, dintre care cu mult cele mai importante sunt cele ale unui coleg de Institut de Fi­lo­sofie al lui Liiceanu, Octavian Chețan, care, fiind de meserie, producea eseuri her­me­neutice ale textelor filosofice ale lui Lii­cea­nu, explicând „organelor“ caracterul lor „duș­mănos“. Așadar, un efort logistic și uman imens (cel puțin 10 oameni detașați numai pentru Liiceanu, plus turnătorii) – pentru ce? Pentru a dovedi ceea ce se sta­bilise mai înainte a priori: că Liiceanu era un „personaj… care făcea și spunea de fiecare dată lucruri condamnabile din punctul de vedere al moralei socialiste și al politicii partidului“. Care îi erau ac­țiu­nile? Traducea, de pildă, pe David Ar­mea­nul, pe Heidegger, învăța greaca veche, scria despre „peratologie“, se vedea cu Petru Creția, uneori cu Noica, iar seara, printre discuții metafizice, bârfea și juca table cu amicii. În niciun caz nu compunea scrieri samizdat, manifeste antiguver­na­mentale, pamflete anticeaușiste; nu în­demna la grevă și, desigur, nu poseda secrete de stat, arme sau aparate interzise: nu făcea disidență, chiar dacă n-avea nimic „pe linie“ în opiniile și scrierile sale. S-a alcătuit astfel un dosar enorm și perfect inutil, doldora de inepții – un fel de „roman prost“, fiindcă cu teză, comentează „ci­titorul“ Liiceanu. Dar uimirea cititorului lui Liiceanu poate crește și mai mult, dacă știe că și acesta, și Noica, și Creția, și Pleșu, și alte „elemente dușmănoase“ de acest fel au reușit (fie și cu sincope) să publice cărți, receptate de public adesea ca niște best-seller-uri. Te-ai fi așteptat, de exemplu, ca autoritățile, odată ce aflaseră, în urma adunării unui munte de informații directe și prin delațiuni, că și Liiceanu, și Noica sunt „elemente ostile“ partidului și ideologiei sale, să nu permită publicarea Jurna­lului de la Păltiniș, ba chiar și a Epis­to­larului, ceva mai târziu; adică să nu pre­gătească pe mâna lor enormul succes public al acestor cărți și proiectarea personajelor principale la statutul de vedete naționale. Și totuși au făcut-o, de parcă ar fi dorit ca turnătorii hermeneuți să aibă încă și mai mult de lucru…

În lumina evenimentelor de mai târziu, această atenție obsesivă și fără rezultat apare și mai uimitoare: căci căderea re­gi­mului nu a avut nimic de-a face cu acești intelectuali, presupus „dușmani“, care îi traduceau harnic pe Platon și Heidegger, ci cu reformele lui Gorbaciov, care voia să „refundamenteze“ socialismul. Pe de altă parte, adevărații dușmani interni ai regi­mului Ceaușescu au fost lipsurile alimentare, rațiile, frigul etc. Ca să spunem așa, Se­cu­ritatea nu și-a făcut datoria în apărarea re­gimului și fiindcă se uita unde nu trebuie.

De ce atunci o asemenea cheltuială? Gabriel Liiceanu are un răspuns: serviciile de in­formații și de securitate trebuiau să in­ven­teze inamici, pentru a supraviețui și chiar a crește în dimensiuni. Ele trebuiau să arate conducerii că își merită salariile și pri­vi­legiile. Mai mult, unele libertăți îngăduite (publicații, călătorii în Vest) erau prilejuri excelente pentru „umflarea“ dosarului. O analiză rațională a situației ar fi arătat că numărul inamicilor potențiali ai regimului era mult mai mic, dar asta ar fi condus la disponibilizarea unei părți a Securității – ceea ce bineînțeles că Securitatea nu dorea deloc.

Explicația e plauzibilă; ea este însă valabilă pentru orice regim dictatorial, inclusiv fas­cist sau militar. Voi adăuga însă că in­ter­venea și ceva specific comunismului în atenția obsesională, disproporționată cu importanța reală în societate (abia după 1990 s-a putut constata cât de modestă a fost, de fapt, această importanță) sau cu potențialul risc pentru putere, acordată de regimurile comuniste intelectualilor uma­niști, cu deosebire celor asimilați profesiei de „filosof“. În toate statele comuniste exista o obsesie superstițioasă pentru cu­vânt, pentru doctrină, pentru interpretarea ei „justă“, pentru definirea „liniei“ și ex­cluderea „ereziilor“. Liderii comuniști (Le­nin, Stalin, Ceușescu etc.) se autoproclamă „corifei ai filosofiei“, interpreți „străluciți“ ai marxismului. După caz, filosofii și scrii­torii sunt premiați sau închiși, editați, obli­gați să se exileze sau puși la index; dar e un fapt că nu sunt niciodată tratați cu indi­ferență. Dimensiunea supravegherii nu e decât proporțională rolului istoric – în bine sau în rău – acordat de către regim filosofilor și intelectualilor umaniști în general, rol fără asemănare cu cel din oricare alt regim vechi sau modern, cu excepția, desigur, a ficțiunii din statul platonician.

A fost un spectacol grotesc să vezi cum li­deri de partid ignari, aproape analfabeți (Cea­ușescu, Brejnev) erau prezentați, după modelul lui Stalin și Mao, ca autori de „contribuții revoluționare“ în domeniul filosofiei marxiste și al doctrinei socialiste. Nicio tiranie din istorie nu a mai avut pre­tenții similare în raport cu un sistem fi­lo­sofic. Or, cred că această veritabilă paranoia pleacă de la faptul că regimul comunist nu a fost, de fapt, unul materialist, așa cum se susține, ci mai curând o utopie „ideo­cra­tică“, inventată de un filosof, Karl Marx, care a atribuit filosofiei (adică sieși și celor ca el) un rol complet disproporționat în în­țelegerea și mai ales în posibilitatea in­flu­ențării istoriei într-o direcție voită. Cre­dința că ideile „juste“, activate prin voințele „de fier“ ale unui mic grup de militanți devotați „cauzei“, pot răsturna istoria și aduce în final mileniul a format chintesența comunismului (credință pe care, de altfel, au combătut-o „revizioniștii“ lui Edouard Bernstein și alții). Din acest punct de vedere, nu e întâmplătoare atracția exer­citată de stalinism și maoism asupra unor minți strălucite din Occident, în secolul XX.

Așadar, cred că, în particular, regimul a confecționat în mod absurd dosare enorme intelectualilor, filosofilor, scriitorilor și fi­indcă, prin structura sa ideocratică, el in­terpreta fals puterea reală a ideilor filosofice; produs al utopiei unui filosof (înscris totuși în tradiția bimilenară europeană începând cu presocraticii), regimul continua să crea­dă, fie și în mod degradat și grotesc, că va în­vinge sau va cădea prin filosofie, în funcție, bineînțeles, de „justețea“ acesteia și de „corectitudinea liniei“ urmate.

Comunismul a fost un regim nu doar opre­siv, ci și irațional, lipsit într-o uriașă măsură de priză la realitatea socială și economică. Aceasta s-a întâmplat și fiindcă a supra­evaluat rolul „demiurgic“ al ideilor. E ceea ce ne arată cu asupra de măsură cartea lui Gabriel Liiceanu. „Atenția“ paranoică de ca­re filosoful s-a bucurat din partea „orga­ne­lor“ a fost și ea parte a acestui irațional ori­ginar, care, fie și prin intermediul per­secuției, acorda o imensă importanță nu atât agenților materiei, cât celor ai ideilor. Originea bolii se află, poate, în luarea în serios a acelui tânăr filosof german exaltat care scrisese (în Tezele despre Feuerbach), cu referire bineînțeles la sine însuși, celebra sentință „filosofii nu au făcut decât să in­terpreteze lumea în diferite moduri; im­portant este însă a o schimba“…

Articol aparut in Revista 22

Advertisements