Contributors.ro Decembrie 6, 2013

Nu e o fericire să fii cetăţean al unei ţări rămase pe dinafară, de oriunde ai privi lucrurile. Drama Ucrainei, înainte şi după Vilnius, nu poate decât să trezească, omeneşte vorbind, compasiune pentru un popor condamnat să trăiască în umbra marelui său „protector” de la Răsărit. Geopolitica îşi ia o crudă revanşă pe continentul nostru, după două decenii entuziaste de constructivism, integrare şi avans al Occidentului spre Est.

Nici pe deplin europeană, nici fundamental rusofonă (precum vecina Belarus, de exemplu, care cel puţin pare împăcată cu destinul ei „captiv”), dar cu o parte importantă a societăţii civile trăind, în stradă sau nu, frustrarea anulării oricărei perspective europene pe termen mediu, Ucraina se zbate astăzi în neputinţa cronică a Estului Europei de a-şi depăşi condiţia de periferie a tuturor „imperiilor”, trecute sau prezente.

Tranziţia postcomunistă care a urmat destrămării Uniunii Sovietice a fost pentru ucrainieni o lungă şi sterilă luptă cu lipsa de perspective strategice, cu blocajele, convulsiile şi crizele interne, cu abordările ezitante şi captive ale unei ţări care parcă nu-şi găseşte locul pe harta geopolitică a acestui început de secol. „Revoluţia portocalie” din 2004 a fost o încercare spectaculoasă, creditată la un moment dat cu şanse reale de a sparge gheaţa dependenţei de Rusia, eşuată însă rapid şi lamentabil din varii motive, interne şi externe.

În opinia mea, decizia preşedintelui Ianukovici de a nu semna Acordul de Asociere la Uniunea Europeană este nu numai principial, dar şi tactic greşită: „predă ţara pe tavă” Rusiei, la preţ de nimic. Dacă ar fi plecat la drum cu europenii, la Vilnius, interesul ambelor mari puteri (Uniunea Europeană, respectiv Rusia) de a păstra Ucraina aproape de propria sferă de influenţă ar fi fost stimulat iar negocierile s-ar fi purtat pe alte cote. Ucraina ar fi fost astfel mai atractivă, ar fi rămas o miză majoră a regiunii de vecinătate. Aşa însă, refuzând scenariul european, Kievul recunoaşte implicit că preconizata deplasare a lui Ianukovici luna aceasta la Moscova se va face în genunchi şi că „ţarul” le poate arunca atâtea firimituri câte doreşte, că ei oricum vor accepta orice ajutor pentru a trece peste încă o iarnă şi peste un an crucial, cu peste 60 de miliarde datorii acumulate.

Bun, putem admite că o condiţionare politică a semnării Acordurilor europene de o anumită decizie a justiţiei ucrainiene în cazul Timosenko (chiar aşa lipsită de credibilitate cum este acea justiţie) nu a fost un lucru inspirat şi, pusă în aceşti termeni, scriam acum câteva săptămâni, chestiunea în sine este „o temă capcană din care nu se va putea ieşi onorabil”[1]. Aşa a şi fost. Pe de altă parte, trebuie recunoscut că nu din cauza neeliberării Iuliei Timosenko Ucraina nu este astăzi membru asociat al Uniunii. Europenii au înţeles în ultimul moment, chiar în ziua Summitului de la Vilnius, că o asemenea presiune nu este nici realistă, nici „principial europeană” (s-ar fi putut cere rejudecare etc., dar nu o anumită decizie) şi au renunţat la condiţie, dar nici noua abordare nu a schimbat lucrurile. Deci, subiectul Timosenko nu a fost până la urmă esenţial. Decisivă a fost temerea Ucrainei că nu va putea rezista economic răzbunării Rusiei.

Ucraina nu are deocamdată forţa politico-economică, determinarea societală şi resursa culturală de europenitate necesară pentru a se smulge limpede, substanţial şi nu doar discursiv, dintr-o zonă gri a geopoliticii continentului şi a se muta cu arme şi bagaje în alta, mai luminoasă şi mai civilizată. Panourile şi afişele pro-europene ale regimului Ianukovici de acum două luni, care împânzeau propagandistic întreaga ţară, nu au fost de ajuns. Barierele care stau în calea „evadării” Ucrainei spre Occident au greutatea plumbului.

Pot aprecia drept plauzibil, deşi nu iminent, scenariul apocaliptic al destrămării Ucrainei pe linia de scizură est-vest, o falie culturală care ar despărţi regiunea rusofonă de cea (relativ) pro-europeană. Ipoteza posibilei rupturi interne a societăţii ucrainiene, eventual chiar alimentată de Rusia în cazul unui avans al integrării europene a Kievului, a fost convingător susţinută acum câteva zile de autorul Theophyle[2], într-un articol bine documentat asupra realităţilor economice şi cultural-istorice deloc încurajatoare ale vecinului nostru de la nord. Pe de altă parte, privind harta, nu aş fi deloc liniştit la gândul că o tensiune de natură secesionistă ar fi teoretic posibilă, atât de aproape de frontierele noastre, amintindu-ne de destrămarea sângeroasă a Iugoslaviei în anii ’90. Să ne dorim cu toţii să nu se întâmple lucrul acesta.

Sigur, nu e un mare rafinament analitic să înţelegi că deteriorarea climatului politic în Ucraina, semi-eşecul Parteneriatului Estic (în fond, patru din şase state au spus „nu” Bruxelles-ului) precum şi ofensiva vizibilă a Rusiei de recuperare a influenţei istorice în zona limitrofă a Uniunii Europene sunt, toate, argumente pentru creşterea valorii strategice a Republicii Moldova şi Georgiei. Cu cât o resursă este mai rară (în acest caz, atitudinea pro-occidentală în regiunea de vecinătate), cu atât devine mai scumpă. Este de presupus că vom asista curând la o intensificare a disputei giganţilor, Bruxelles şi Moscova, pentru apropierea acestor două mici republici post-sovietice. Cârma trebuie ţinută strâns în 2014, anul unor alegeri parlamentare foarte grele peste Prut.

Nu ştim acum ce curs vor lua protestele de la Kiev. Nu ştim cât de grea va fi iarna pentru ucrainieni şi cât de consistent ajutorul Moscovei. Nu ştim dacă opoziţia pro-occidentală are sau nu energia, resursele şi susţinerea populară pentru a întoarce cândva, definitiv, derutata navă a Ucrainei cu prova spre Bruxelles. Ceea ce putem doar presupune este că acest vecin important al României va rămâne pentru multă vreme blocat între două lumi, plutind în derivă, fără să le aparţină cu adevărat şi fără să le iubească sincer pe niciuna dintre ele.

Advertisements