Autor Radu Uszkai 26/01/2014

Azi este ziua lui nea Nicu. Pentru că suntem niște pionieri de treaba, ne-am și gândit la un cadou post-mortem pentru fostul Geniu al Carpaților, fără s-o uităm și pe coana Leana: un interviu cu politologul Vladimir Tismăneanu. Desigur, pe acolo trebuia să se furișeze și Ion Iliescu, măi dragă!

Pe 26 ianuarie Nicolae Ceaușescu ar fi ajuns la tovărășeasca vârstă de 96 de ani. Dacă n-ar fi existat decembrie 1989, acum am fi fost “uniți în cuget și simțiri” cu Belarus?

Mai degrabă cu Coreea de Nord, eventual Cuba. Lukașenko încurajează în Belarus capitalismul spoliator, concentrează o avere imensă în mâinile familiei sale, pe când Ceaușescu era un stalinist de rit vechi. Cultul personalității ar fi căpătat dimensiuni astronomice, ar fi fost o săracie lucie dublată de spectacole monstruoase. Cuplul Ceausescu, sclerozat, senil, dar consecvent isteric, ar fi locuit în Casa Poporului, palat al demenței naționale, mausoleu al absurdului, templu al unei religii politice ubuești. Nicu ar fi avut 62 de ani, ar fi fost premier și secretar general al PCR. Ion Iliescu ar fi fost primar general al Capitalei, iar Adrian Nastase ministru al justiției. “Scânteia” ar fi avut o rubrică zilnică în care să se denunțe trădarea socialismului de către renegații de tip Gorbaciov. Ceaușescu ar fi salutat reabilitarea lui Stalin în Rusia. Pe 21 ianuarie 2014, la 90 de ani de la moartea lui Lenin, ar fi transmis un mesaj către proletariatul mondial în care ar fi proclamat invincibilitatea bolșevismului.

Mulți istorici, sau chiar oameni simpli, încearcă să-l scoată basma curată pe Ceaușescu, pe motiv că el ar fi fost un om bun, pe care l-a stricat nevasta ori Securitatea. Există vreun sâmbure de adevăr aici?

Este o perspectivă falsă: cariera lui Ceaușescu în partid s-a realizat grație devotamentului său total pentru linia stalinistă a lui Dej. A probat o disciplină de oțel și o ostilitate neînduplecată în raport cu orice tentativă fracționistă. A câștigat lupta pentru succesiunea lui Dej pentru că, asemeni lui Stalin în ultimii ani de viață ai lui Lenin, controla cadrele. Elena a catalizat pornirile sale narcisiste, neîndoios. A încurajat ce era mai rău în acest om, dar nu ea, ci instituțiile staliniste au permis delirul știut.

Să facem un mic experiment: ar fi arătat România (cel puțin cea comunistă) altfel fără vizita lui nea Nicu în Republica Populară Chineză și Coreea de Nord?

Ceaușescu a găsit acolo ceea ce și-a dorit să găsească: un unanimism spectaculos, chiar dacă artificial, divinizarea liderului socotit providențial, combinația extrem de atractivă pentru un spirit rudimentar ca al său între mit, magie și miracol. Cultura marxistă a lui Ceaușescu era extrem de precară. Pe Lenin îl citise în versiunea interpretativă dată de Stalin în “Bazele leninismului”. Din Marx a reținut doar ce l-a învațat cândva, prin 1945-1946, la Școala Superioară de Partid, vechea militantă Zina Brancu. Un fel de Marx pour le pauvres. Nu a înțeles niciodată necesitatea unei revizuiri profunde și radicale a dogmelor staliniste. Pentru el, rolul conducător al partidului, adică dictatura nomenclaturii, era sacrosanct. Acesta era alfabetul ideologic al unui fanatic din categoria cea mai dura.

Ce a însemnat fuga lui Pacepa pentru comunismul românesc?

O lovitură formidabilă dată credibilității lui Ceaușescu ca actor independent în relațiile dintre Est și Vest, o demascare a duplicității liderului de la București, o surpare a imaginii sale ca adversar al Kremlinului și ca un fel de marxist luminat. Dar, mai ales, o dezagregare a structurilor de spionaj ale României, stat membru al Tratatului de la Varșovia, în Occident. Se poate spune că declinul psihologic al lui Ceausescu a început din acel moment.

Cum vă explicați nostalgia bătrânilor pentru vremurile în care libertatea, apa caldă, mâncarea sau curentul “curgeau” cu țârâita? Suntem un popor de masochiști, ori acestor oameni pur și simplu le este dor de tinerețea lor?

Mulți dintre cei care oftează și tânjesc după acele vremuri își regretă tinerețile, asa cum au fost ele. Când am făcut cartea de dialoguri cu Ion Iliescu, acesta își amintea cu melancolică tandrețe de serile petrecute la teatrele din Moscova stalinistă, de marea balerină Galina Ulanova, de plimbările nocturne prin parcurile de cultură și odihnă, de entuziasmulul grandioaselor baraje de hidrocentrale. L-am întrebat atunci dacă a stiut că Bicazul a fost construit cu deținuți politici. Mi-a spus că nu. Poate mințea, poate nu. Pentru oameni ca el, anii terorii au fost anii romantismului utemist, versiunea romanească a celui komsomolist. Intervine apoi o anxietate profundă în raport cu prezentul, plin de angoase, riscuri și incertitudini. Nostalgia comunismului este de fapt expresia unei irepresibile nevoi de certitudini. Mulți vor să “normalizeze” acele timpuri, să se convingă ca, oricât de dificile erau, viața “mergea înainte”.

Și elevii de liceu ori studenții suspină după vremurile comuniste, în care aveam un tătuc care să ne conducă. Teribilism, ori lipsă de educație?

Din neștiință se nasc tot felul de aberații. Aici văd rolul Memorialului Sighet, al locurilor de memorie, al muzeelor dictaturii totalitare. Mai este o problemă: apariția unui discurs anti-anticomunist, ludic, cinic, anistoric și iresposabil. Parte vine dintr-un mimetism orb al unor mode ideologice vestice. Parte din teribilism, dorința de a epata, aspirație la vizibilitate mediatică. Nu mai vorbesc despre manipulările useliste ale tragediei comuniste. Pregătind răspunsurile pentru acest interviu, am citit o știre despre intenția ministrului culturii, Gigel Șitrbu, de a înființa un “Muzeu al Ororilor Comuniste”. Trec peste această denumire nefericită, spun doar că omul habar nu are de ceea ce înseamnă confruntarea cu trecutul traumatic, cum se explorează acest trecut în alte state post-comuniste, care sunt pașii făcuți până în prezent în direcția memorializării, care au fost și rămân marile obstacole. Amatorismul manipulativ este la fel de primejdios precum amnezia deliberată.

Ultima dumneavoastră carte tradusă în limba română, “Diavolul în istorie”, este o analiza a secolului trecut. Cine este acest Diavol? A obosit, ori ne va bântui și în secolul acesta?

Diavolul despre care am scris, preluând o imagine a filosofului polonez Leszek Kolakowski, a fost statistician (îi plăceau la nebunie cifrele) și ideolog. S-a ocupat cu ingineria socială, a susținut că poate defini, prin decrete de partid și de stat, ce este adevarul. A fost un Diavol fundamentalist: a pretins că poate clădi aici, în imperiul imanent, ceea ce aparține celui celest, divin.

Adrian Năstase, ginerele lui Angelo Miculescu, a intrat din nou la închisoare. Scăpăm de eșaloanele doi și trei ale fostului PCR, dar rămânem cu copiii lor spirituali de genul Ponta?

L-am numit pe Adrian Năstase împăratul oualor: avem de-a face cu un caz deplorabil de auto-corupție, de auto-distrugere, de reală, nu simulată, sinucidere politică. Avea de partea sa tot sprijinul neo-nomenclaturii, s-a lăcomit peste măsură, a fost ahtiat de bani, lux, glorie. A fost victimă a ceea ce numim hybris. Dar ceva nu i se poate nega: inteligența. N-aș putea să spun același lucru despre premierul plagiator. Este un personaj incult, grobian, de o superficialitate ce te lasă fără cuvinte. Ascensiunea unui mitoman serial precum Victor Ponta este votul de blam definitiv pentru sistemul de “cadre” creat de Ion Iliescu și Adrian Nastase.

Au trecut 24 de ani de la Revoluție, dar și la protestele de anul trecut tinerii tot strigau “Jos Iliescu!”. Cum se face că, după atâta timp, între sinergia faptelor și meandrele concretului tot nu ne-am plictisit de bunicul democrației noastre originale?

Trebuie să ținem cont de capacitatea proteică si versatilă a personajului Ion Iliescu, de măștile pe care le arborează. El este expresia fundamentală a unui sistem, deci nu doar un individ cu o biografie concretă. El este ca Jana dintr-un faimos cântec: “Jana nu e moartă, Jana se transformă”. Este numele a tot ce a facut Romania să piardă enorm de mult timp în acest sfert de veac care a trecut de la Revoluția din 1989. Vorbește în clișee sufocante, gândește la fel. Nu a înțeles niciodată pluralismul, raționează în termeni de “care pe care”, forma sa mentală este una bolșevică, deci intolerantă. La un moment dat, prin 2001, am crezut că Ion Iliescu este capabil de învățare politică. Am încercat să-i înțeleg modul de a gândi, am dialogat cu el. Am constatat însa, în toți acești ani, că, în structurile adânci ale mentalului său, ca și în comportamentul său perfid, insidios, camelonic, Ion Iliescu nu s-a schimbat. Nu e un motiv de a mă auto-lăuda, dar chiar cred că sunt printre aceia care cunosc bine psihologia și biografia lui Ion Iliescu. Ceea ce-l enervează îngrozitor.

Imi este foarte greu să formulez această întrebare, astfel încât voi spune doar atât: Ponta?

Vidul de valori, absența simțului moral, disponibilitatea pentru orice fărădelege, arivismul atroce, cinismul nețărmurit, minciuna ca mod de viață.

Publicat în Academia Catavencu Nr.4

Advertisements