contributors.ro Februarie 18, 2014

Pe fondul de lungă durată al controverselor iscate de reforma Obamacare, o altă dispută s-a stârnit din iunie 2013. Este vorba de dezvăluirea mai multor secrete ale CIA, în special cel al sistemelor de supraveghere telefonică prin NSA (National Security Agency). Autorul este Edward Snowden, specialist în computere, care fusese angajat prin contract de CIA şi care a sustras o mare cantitate de date ultrasecrete, cu care a plecat în străinătate (mai întâi la Hong Kong, teritoriu aflat sub autoritate chineză, apoi la Moscova, unde se află şi în prezent). El a trimis presei (The Guardian în Anglia şi Washington Post în SUA) o parte din aceste date, care ar reprezenta numai aproximativ 1% din cantitatea de informaţie deţinută. În motivaţia acţiunilor sale, Snowden a afirmat că a avut raţiuni de etică, după ce a descoperit cum se face supravegherea telefonică globală, pentru toţi cetăţenii americani şi pentru mulţi cetăţeni străini, între care un număr considerabil de politicieni şi oameni de stat din ţări aliate şi prietene. Prezentarea de către media a detaliilor a avut un efect exploziv, în ţară şi în străinătate. Condamnarea acţiunilor CIA a fost unanimă în aproape toate statele lumii, în timp ce în SUA opinia publică s-a împărţit rapid: pentru unii, Snowden este un erou, apărător al libertăţilor democratice; pentru alţii, un spion, care a încălcat angajamentele luate şi care şi-a trădat instituţia la care lucra, colegii, conaţionalii şi ţara.

Cu doar câteva zile în urmă doi politicieni norvegieni au propus înscrierea lui Snowden pe lista de candidaţi la Premiul Nobel pentru pace. Unul dintre ei s-a şi explicat: „Prin acţiunea lui Edward Snowden, lumea este astăzi un loc mai sigur“. Sfântă naivitate (în cel mai bun caz) sau descurajantă lipsă de judecată (în cazul opus).

Dar care sunt faptele? Agenţia Naţională de Securitate a fost înfiinţată în 1952 şi a avut întotdeauna sarcina de a supraveghea potenţialii inamici ai naţiunii americane. În timpul preşedinţiei lui George W. Bush, s-a aprobat construirea în statul Utah a unui nou centru de mare capacitate, care să stocheze volumul enorm de informaţii legate de metadatele convorbirilor telefonice, textelor SMS şi mesajelor de poştă electronică. Practic, toate corporaţiile de telefonie şi comunicare prin internet au colaborat la această acţiune. Informaţiile respective conţin data, durata şi participanţii la convorbire. Nu şi conţinutul lor. Plecând de la acele posturi telefonice sau adrese de e-mail cunoscute ca aparţinând unor terorişti, spioni, infractori, gangsteri sau suspecţi sub urmărire, CIA a putut localiza noile contacte. Când s-a ajuns la aceste situaţii, agenţiile de investigaţie au obţinut de la judecători mandate de ascultare şi deschidere a conţinutului şi, prin aceasta, au putut afla despre acţiuni teroriste în curs de pregătire. În cuvintele lui James Clapper, directorul serviciilor de informaţii americane: „Informaţiile colectate prin aceste programe sunt nu numai de o mare importanţă, dar şi de o valoare ridicată; ele au fost folosite pentru a proteja naţiunea noastră de o mare varietate de pericole şi ameninţări“. Tot el a spus: „(…) când cauţi să localizezi în lume un terorist despre care ştii doar numele şi numărul lui de telefon, este ca şi când ai căuta un ac într-o claie de fân. Prin sistemul de supraveghere electronică globală, noi am creat claia şi am obţinut accesul la conţinutul ei“.

Edward Snowden, care s-a declarat un mare admirator al lui Julian Assange, fondatorul Wikileaks, a elaborat pe marginea acţiunilor lui, spunând că nu ar vrea să trăiască într-o lume în care caracterul privat al comunicărilor este anulat de autorităţile din SUA. Un număr mare de politicieni, în frunte cu François Hollande şi Angela Merkel, au condamnat pe faţă supravegherea americană, deşi s-a dovedit că serviciile de informaţii ale Marii Britanii, Germaniei, Franţei şi altor ţări au colaborat direct cu NSA, au furnizat şi primit date şi au folosit aceste date la combaterea terorismului de pe teritoriul lor. Cât priveşte afirmaţia cancelarei Merkel, că spionajul prietenilor de către SUA este de neacceptat şi că NSA nu este cu nimic deosebită faţă de STASI (fosta securitate a RDG), pare să fi fost grăbită şi incomplet gândită (ulterior, ea şi-a modificat poziţia), aşa cum au fost şi comparaţiile făcute de oameni de cultură, care au asimilat programul de supraveghere electronică a SUA cu supravegherea din statele totalitariste. Foarte greşit: metodele de supraveghere totală a populaţiei, inventate de Gestapoul nazist şi ulterior preluate de URSS şi statele comuniste, au fost folosite pentru selectarea celor care şi-au pierdut libertatea sau chiar viaţa pentru simplul fapt că gândeau altfel decât cei care instituiseră ideologia totalitară. Disecţia acestor mecanisme şi analiza de mare fineţe a alterărilor psihologice ale autorilor supravegherii comuniste pot fi găsite în excelenta carte Dragul meu turnător (Humanitas, 2013) a lui Gabriel Liiceanu. În acest timp, supravegherea şi colectarea de date din Statele Unite s-a făcut cu intenţia protejării cetăţenilor, prin descoperirea şi anihilarea celor care îi ameninţă: terorişti, criminali, sociopaţi, de cele mai multe ori asociaţi, organizaţi şi dotaţi cu cea mai avansată tehnologie de comunicare. Pentru că, să nu uităm, trăim într-o lume în care eroismul este confundat cu uciderea în masă a inocenţilor şi devotamentul religios cu tăierea beregatei oamenilor, filmată şi difuzată cu cinism în toată lumea. Pentru că indivizi foarte talentaţi, dar nu mai puţin criminali, plănuiesc atacuri cibernetice care pot paraliza ţări întregi şi produce dezastre economice şi umane care pot avea efect în toată lumea. Pentru că astfel de grupuri pot comite oricând un atac nuclear asupra populaţiei civile dintr-o ţară pe care o urăsc. Aceste pericole există, sunt reale, dovedite. Lupta împotriva celor angajaţi în plănuirea şi efectuarea lor este continuă. Iar eforturile celor aflaţi de partea corectă au suferit de pe urma unor acţiuni precum cele ale lui Edward Snowden, Julian Assange şi Bradley Manning. Așa cum ele au fost șubrezite și de acea parte a presei şi opiniei publice care s-a grăbit să condamne supravegherea electronică. Când glorificăm, drapate în atitudini etice, acţiunile unor narcisişti, pentru care nevoia de celebritate precumpăneşte, e bine să ne gândim ce efect are acest lucru asupra muncii bine intenţionate a atâtor apărători ai lumii libere şi vieţii atâtor oameni.

Edward Lucas, într-un editorial publicat în Wall Street Journal („Un corp de presă plin de snowdenişti“), observă că, prin dezvăluirile făcute de fostul contractor al NSA, s-a obţinut o mare vâlvă internaţională, dar nu a fost dat publicităţii niciun caz de abuz făcut de autorităţile americane prin folosirea metadatelor înregistrate. El comentează că extremiştii sociali de tip Snowden au o suspiciune paranoică faţă de guvernele lor, dar o ciudată încredere în scopurile reale ale Kremlinului. Ei, ca şi cei care i-au precedat în generaţiile anterioare (apărătorii soţilor Rosenberg în 1952, oponenţii angajării americane din Vietnam în anii ’60–’70, antinucleariştii din anii ’80, antiglobaliştii din anii ’90, protectorii mediului şi cei care cer intervenţii împotriva încălzirii globale – de fapt noua forma de anticapitalism), nu sunt agenţi clasici ai unor puteri străine, dar – prin activismul lor – fac cadou inamicilor străini adepţi şi mobilizări care măresc antiamericanismul larg răspândit şi în creştere. Şi ce poate fi mai ciudat decât faptul că Edward Snowden şi-a căutat protecţia în China şi Rusia, ţări care, pare-se, nu excelează prin libertăţi democratice.

Preşedintele Obama a spus că „dezvăluirile făcute de Snowden au răspândit mai multă căldură decât lumină“, şi în ianuarie 2014 a prezentat modificările făcute de guvern în sistemul de funcţionare al NSA, modificări de detaliu, care menţin în funcţie, practic nealterat, acest puternic instrument de protecţie. De care este nevoie.

Cât despre spionajul între ţări, „prietene“ sau „inamice“, el merge în istorie înapoi până la cele mai îndepărtate timpuri. Spaţiul nostru este mult prea mic pentru a aduce în discuţie multele exemple confirmate de istorie. Lordul Palmerston a rămas celebru pentru afirmaţia „ţările nu au prieteni şi inamici permanenţi, ci numai interese permanente“. Ea a fost ulterior citată în mod repetat, ca un mare adevăr, de preşedintele Charles de Gaulle, prim-ministrul sir Winston Churchill şi secretarul de stat Henry Kissinger.

În anii ’50, mafia americană ajunsese la o putere fără precedent, după ce reuşise chiar să se infiltreze în guvernul american, CIA, poliţie şi economie. Pentru a distruge faimoasa organizaţie criminală, s-a folosit o intensă supraveghere şi înregistrare a acţiunilor şi comunicărilor ei. Mafia a fost distrusă, fără ca democraţia americană să aibă de suferit. Tuturor celor care – de bună-credinţă – şi-au pus grăbiţi semnăturile pe listele de protest faţă de supravegherea populaţiei, le-aş sugera să urmărească ce se va întâmpla în România după ce modificările recente ale Codului Penal au intrat în funcţiune.

În aşteptarea unei lumi ideale, realiştii anonimi continuă să lupte împotriva răului, care e ajutat de utopişti ca Snowden. Şi azi, ca şi acum şase luni, este la fel de important să ştim ce este în cele 99% din datele sustrase de Snowden şi în mâinile cui vor ajunge în cele din urmă.

(Text publicat în Viața Medicală Romaneasca Nr 6 din 13 Februarie 2014

Advertisements