Revista 22 – 27.05.2014
de Armand Gosu si Octavian Manea

Avem o nouă generație de război în Ucraina? În cele din urmă, nu este o invazie clasică.

Este un război hibrid. Este o combinație între o formă de război antică și formele sale postmoderne. Istoria premodernă și modernă aparține formațiunilor de luptă masive. Apogeul a fost atins de războaiele napoleoniene și de primul război mondial. Dar se prea poate să fi fost 200 de ani de aberație, în afara normalității. Ne întoarcem la dezbaterea pe care am avut-o în America în timpul războiului din Irak despre insurgență și contrainsurgență. Atunci, susținătorii contrainsurgenței spuneau că ne-am întors la o formă de război diferită – trebuie să câștigi „suflete și minți“, să folosești un număr redus de trupe, trebuie să contramanipulezi opinia publică, să oferi servicii populației. Armata americană, altfel o instituție extrem de conservatoare, a spus că nu vrea să se implice în asta. Atunci contrainsurgenții au replicat că se prea poate ca armata să nu vrea să se implice, dar să fie forțată să practice această formă de război, în special dacă în mod eronat America ajunge din nou să lupte într-un loc unde nu ai cum să eviți să folosești tehnici de contrainsurgență. Ideea este să fii pregătit și pentru asta, în viitor. Acum, în Ucraina, Putin aplică metode de război neconvențional, ceea ce mai bate un cui în cosciugul războiului modern convențional. NATO și UE trebuie să devină capabile să poarte acest tip de războaie. În cele din urmă, Articolul 5 protejează România împotriva unei invazii, a unei agresiuni tradiționale, dar Articolul 5 nu se aplică, pentru că Rusia nu o să invadeze în modul tradițional. Astăzi, provocarea ține de acțiunile subversive, care slăbesc textura unei societăți.

Limitele Articolului 5

Articolul 5 protejează împotriva unei invazii terestre, dar mai puțin împotriva acțiunilor subversive, împotriva activității serviciilor de informații sau împotriva imperialismului, prin intermediul companiilor energetice. Nu protejează flancul estic împotriva acțiunilor subversive, prin cumpărarea media și a băncilor.

Unde este NATO în această fotografie de ansamblu?

NATO are mai multe probleme. Ele sunt structurale, de bază. Statele europene, cu anumite excepții, nu vor să-și mărească bugetele destinate apărării. Și chiar dacă o spun, chiar dacă se angajează retoric, trebuie să ne uităm la statistici, să verificăm cifrele. Sunt sigur că vor fi cosmetice. Adică, să ridici nivelul de la 1,5% din PIB la 1,7% din PIB este minimal, ce cumperi altceva decât echipament nonletal? A doua problemă se leagă de prima. Statele Unite au oferit o umbrelă de securitate pentru Europa în timpul Războiului Rece pentru că poporul american a sprijinit acest lucru. Motivele sunt multiple: cel
de-al doilea război mondial era o experiență relativ recentă, cei mai mulți din generația războiului erau în viață, aveau familii pentru care Europa avea o anumită semnificație. Cu alte cuvinte, o bună parte a opiniei publice americane avea o conexiune cu Europa. Suplimentar, America avea de înfruntat o amenințare ideologică foarte concretă, Uniunea Sovietică. Nu trebuia să te implici în dezbateri intelectuale prea profunde pentru a convinge americanul de rând că apărarea Europei era necesară. Astăzi ne aflăm într-o situație diferită. Putin, oricât de rău ar fi, nu este Stalin, nu este nici măcar Brejnev, iar Rusia nu este chiar fosta Uniune Sovietică. Generația războiului a cam dispărut sau este pe cale de dispariție. Există din ce în ce mai puțin o memorie vie a celui de-al doilea război mondial. Iar ceea ce publicul american vede acum este o Europă care nu-și plătește contribuția la propria securitate. În aceste condiții, sprijinul opiniei publice americane pentru apărarea Europei este mult mai soft în aceste vremuri față de cum era după cel de-al doilea război mondial. În parte, astfel se explică frustrarea intelectualilor europeniști față de Obama. Acum, Obama pare slab din propria sa vină, dar și pentru că această atitudine reflectă opinia publică. Ce ar fi făcut Ronald Reagan după o criză de tip Crimeea? Ar fi zburat în statele baltice, ar fi mers pe graniță și ar fi spus: domnule Putin, vreau să știți că stau pe un teritoriu NATO sacru. Nu îndrăzniți să traversați această linie roșie. Iar Reagan ar fi spus-o cu mânie, cu substanță. Un astfel de mesaj în sine ar fi transmis putere. Și nu este doar stilul lui Obama de vină. Mai există un motiv. Opinia publică și elitele implicate în creionarea politicilor publice locuiesc emoțional în atmosfera unei societăți care a dezvoltat un sindrom izolaționist după războiul din Irak. Vorbim de o societate war-weary, epuizată de război. Sigur, toate aceste tendințe sunt schimbătoare. Așa se întâmplă în istorie. Dar emoțional încă ne aflăm într-o atmosferă în care societatea americană se află în acea stare de osteneală și scepticism după războaiele care au urmat momentului 9/11. Pentru opinia publică, Irakul a însemnat costuri imense, cu rezultate cel puțin nesatisfăcătoare. Aceasta este în fond problema Siriei, unde publicul nu vede decât începutul unor angajamente și mai extinse, o pantă alunecoasă. Intervenționiștii umanitari spun că nu se pune problema de trupe terestre. Însă publicul și Casa Albă spun că nu vorbim acum de trupe terestre, dar dacă schimbăm realitatea prin bombardamente, atunci vom avea o responsabilitate specială în stabilizarea acelei societăți, unde 15 grupări diferite se luptă acum între ele. Și cum faci acest lucru fără desfășurări terestre semnificative? Iată câțiva dintre parametrii structurali de avut în vedere când așteptăm un răspuns american lipsit de ambiguitate și viguros.

Agresiunea altfel

Moscova ar putea încerca ceva diferit, o anexare lentă, subversivă. Nu va exista un moment în care va traversa nici măcar o linie roz. Va fi foarte subtil. Ne vom trezi într-o nouă realitate. Ce fac chinezii în Marea Chinei de Sud? Câștigă „teritoriu“ fără a trage un foc de armă. Putin va încerca ceva similar.

În anii ‘90 era ușor să fii o putere globală. Sub Elțîn, Rusia era o putere slabă și haotică, deci inofensivă. China încă nu începuse să-și construiască o super flotă aeronavală și sisteme de rachete balistice. Astăzi, Rusia nu mai este slabă, China devine o putere militară majoră, tot mai insistentă teritorial. A fi astăzi lider global presupune un cost mult mai mare.

Avem o criză de credibilitate în legătură cu liniile roșii americane?

În cazul liniei roșii siriene, Obama a făcut o greșeală. Cred că și-a învățat lecția. Dar faptul că administrația nu declară public existența unor linii roșii, asta nu înseamnă că nu există linii roșii ferm enunțate la nivelul administrației. Dar Moscova ar putea răspunde altfel: nicio problemă, va fi o anexare lentă, subversivă. Nu va exista un moment în care vom traversa nici măcar o linie roz. Va fi foarte subtil. Toți se vor trezi de dimineață într-o nouă realitate. Ce fac chinezii în Marea Chinei de Sud? Câștigă „teritoriu“ fără a trage un foc de armă. Nu începi să tragi în flota adversă, ci pur și simplu plasezi o instalație petrolieră civilă în apele revendicate, încercuind-o cu tot felul de alte ambarcațiuni civile. Putin va încerca ceva similar.

Și dacă Putin nu se oprește în Ucraina, încercând să testeze statele baltice, România, Moldova?

Nu cred că Putin își permite să piardă Moldova. Dacă pierde Moldova, acest lucru înseamnă să pună în pericol Ucraina. Acordul de Asociere la UE va amplifica și mai mult tensiunile din Moldova. Dar Ucraina contează pentru efectul demonstrativ pe care îl transmite. Este importantă pentru mesajul pe care îl transmite pentru tot flancul estic, de la baltici la bulgari. Dacă aceste state văd o Europă fragmentată și slabă, un Obama ambivalent, s-ar putea să fie nevoite să ajungă la înțelegeri negociate cu Moscova. Sunt convins că acesta este planul lui Putin. El trebuie să fi calculat că Europa, în cea mai mare parte, este mult prea dependentă de gazul natural rusesc pentru a instiga și implementa sancțiuni cu adevărat eficiente. În timpul Războiului Rece, URSS nu avea economie. Nimeni nu făcea afaceri cu ei. Astăzi Rusia are o economie capitalistă, sigur, foarte coruptă, dar francezii și germanii fac o mulțime de afaceri acolo. Vânzarea Mistralului vorbește de la sine. Putin chiar cred că spune cercului său de apropiați: vedeți, v-am spus că nu avem de ce să ne îngrijorăm. Moscova va încerca să creeze propriul său flanc estic în interiorul flancului estic al NATO – Bulgaria, Slovacia, Ungaria. Orbán este foarte inteligent. Acționează într-un mod autoritar, mai ales pentru că simte că Bruxellesul poate să facă din ce în ce mai puține lucruri pentru el. Și mai știe că o relație consolidată cu Rusia o să ofere dividende.

În aceste condiții, România trebuie să lucreze mai mult cu Polonia și statele baltice. Liderii români trebuie să fie înțelepți și să spună Poloniei: preia tu conducerea, ești fratele mai mare, avem nevoie de tine mai mult decât ai tu nevoie de noi, ești mai dezvoltată instituțional, ești mai importantă pentru Vest, populația ta este mai mare, sunteți plasați central în Europa.

Aud propuneri de implicare și a Turciei. Dar Turcia este o putere ambivalentă astăzi. Lui Erdoğan îi place Putin, dar anexarea Crimeei creează probleme pentru Turcia. În plus, Turcia depinde și ea de gazul rusesc. Turcia este mereu ambivalentă, cu umbre diferite, manevrând și navigând printre probleme regionale complexe. Turcia nu va fi cu adevărat niciodată anti-Rusia, având în vedere nevoile sale energetice. Erdoğan îl place pe Putin pentru că este antioccidental și este foarte emoțional. Politica este mai mult despre Shakespeare, decât despre știința politică.

Cum vedeți pericolul generat de instituțiile slabe în regiune?

Este fundamental. Rușii iubesc instituțiile slabe, democrațiile slabe, pentru că, în esență, acest lucru înseamnă mai mulți oameni pe care pot să îi cumpere, să îi mituiască. În cazul românesc, văd un progres instituțional, dar în perspectivă comparată, față de Nordul Europei, România este încă departe. Instituțiile sale rămân fragile.

Lacuri chinezești

China urmărește estomparea influenței americane în Vestul Asiei, astfel încât să-și extindă masa continentală în apele adiacente. Mările Chinei de Sud și Est au potențialul de a transforma China într-o putere militară în același fel în care Caraibele au dat Americii posibilitatea să domine emisfera vestică.

Este o problemă a tranziției sau de trecut istoric?

România a avut o formă de comunism mult mai severă decât celelalte state. Chiar și Jaruzelski era un lider mai liberal decât Ceaușescu. Intelectualitatea poloneză îl urăște pe Jaruzelski, dar el nu a fost Ceaușescu. În țări precum Polonia a existat o aripă liberală, luminată, tehnocrată a partidului comunist, pregătită să preia administrația, dar în România lui Ceaușescu nu a existat așa ceva. După ce el a fost ucis, în România am avut o perioadă de comunism neoliberal sub Iliescu, ceea ce a lăsat România în urmă.

Pe parcursul anilor ’90 ați scris despre o tendință pe care ați numit-o „venirea anarhiei“. Era o lume balcanizată. Este această tendință anarhică mai consolidată astăzi, încă și mai clară?

Dacă ne uităm la Orientul Mijlociu, Primăvara Arabă nu a creat democrații. Poate cu excepția Tunisiei. Dar a precipitat colapsul unor state, dacă ne gândim la Libia și Siria. Egiptul este condus de un regim mai dur decât în epoca Mubarak. Cu siguranță, avem mai mult haos în Orientul Mijlociu față de anii ‘90. Iar această imagine se consolidează, dacă adăugăm pe listă Afganistanul, Irakul, Yemenul, care devine în fiecare zi mai asemănător cu Afganistanul. Africa este o fotografie mixtă – cu zone de creștere surprinzătoare pe coasta estică a Africii, la Oceanul Indian, față de centrul Africii. Avem cu siguranță un sistem internațional mai anarhic.

Mai au instituțiile internaționale, multe dintre ele moștenite din alte vremuri, capacitatea să răspundă și să gestioneze acest mediu anarhic?

Nu cred în capacitatea instituțiilor internaționale. La fel cum Statele Unite nu au putut să reinventeze Irakul, nici instituțiile internaționale, care în esență sunt mai slabe decât guvernul american, nu pot să salveze societăți largi. Pot salva sau stabiliza țări mici, precum Liberia sau Sierra Leone. Dar nu există instituție internațională care poate să stabilizeze Nigeria, Pakistanul sau Yemenul.

Lumea orașelor

Urbanizarea va face o societate mai greu de guvernat. Populația urbană are nevoie de infrastructură, de colectarea gunoiului, electricitate, iluminatul public, de securitatea oferită de poliție. Cuplând cu Internetul și rețelizarea virtuală, vorbim de tendințe care anunță revolte de masă și mai puțină stabilitate.

Ce se întâmplă cu China? Care sunt intențiile sale în Mările Chinei de Est și Sud? Se invocă tot mai mult o memorie anti-Vest, „secolul marilor umilințe“.

În mod preponderent, leadershipul chinez încearcă să încetinească și să-și reformeze economia. Este prioritatea lor numărul unu. Cu asta se ocupă în majoritatea timpului, să gestioneze corect tranziția. Nu sunt convins că vor și reuși. Nu cunosc răspunsul, nu sunt un economist. Dar este o economie imensă, care este capitalistă, dar în același timp autoritară, un mix pe care nimeni nu prea l-a mai văzut înainte în istorie. Cea mai mare necunoscută a relațiilor internaționale nu este Ucraina sau Siria, ci direcția economiei chineze. Pe de altă parte, ceea ce Beijingul încearcă să facă în Mările Chinei de Est și Sud nu este foarte diferit de ceea ce America a făcut în zona Caraibelor, spre sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX. Controlul efectiv al Caraibelor a transformat Statele Unite într-o mare putere. Dominând Emisfera Vestică, putea să genereze un impact asupra echilibrului de putere din Emisfera Estică. În cele din urmă, despre asta a fost secolul XX. Beijingul vrea să domine mările din imediata sa apropiere, împingând US Navy în afara acestui perimetru, ca să controleze Estul Asiei și Oceanul Indian.

Vedeți o apropiere între China și Rusia, o alianță emergentă?

Rusia construiește gazoducte înspre Est pentru a exporta gaz în China și în Japonia, iar prin Coreea de Nord încearcă să ajungă astfel și pe piața sud-coreeană. Moscova vede piața europeană ca fiind tot mai instabilă politic. De aceea este China atrăgătoare. În opinia mea, Rusia și China pot forma o alianță tactică, de conjunctură, colaborând pe un număr limitat de dosare. Dar pe fond nu pot avea încredere una în cealaltă. Între cele două există o frontieră disputată de secole. De partea rusă a frontierei sunt doar 20 de milioane de cetățeni ruși și majoritatea nici nu sunt etnici ruși. De partea cealaltă sunt sute de milioane de chinezi care vor să se mute spre nord. Rusia nu poate avea încredere în China.

Cum ar trebui să arate macrostrategia Statelor Unite într-o lume în care, pe de o parte, avem tot mai multă anarhie și, pe de alta, trezirea unor supergiganți regionali precum China sau Rusia?

Pentru a face un bine lumii, America are nevoie de o aviație și de o flotă puternice, pentru a securiza liniile de comunicare maritimă și arterele comerciale, așa-numitele bunuri comune globale (global commons). Un fel de Pax Britannica. Dar mai are nevoie de o armată puternică, pentru contingenţe și crize neprevăzute. În general, ar trebui să evite să se implice terestru oriunde în lume. Cu alte cuvinte, nu Siriei sau unui nou Irak. De asta generalul Dempsey era atât de ezitant să recomande o implicare în Siria. Pentru el era un déjà-vu, o pantă alunecoasă, care ar fi condus la americanizarea conflictului. Și apropo de credibilitatea garanțiilor de securitate oferite de America, ar fi bine să ajutăm Siria, dar, dacă facem asta, împingând America într-un nou război terestru, ce vor crede aliații noștri din Asia? Sau ce veți spune voi, cei de pe flancul estic, dacă America ar fi prinsă într-o mlaștină siriană, slăbind și mai mult poziția Washingtonului în Europa? Și mai este un aspect. Washingtonul s-a descurcat bine într-o lume în care dictatorii erau interlocutorii principali. Era mult mai ușor să apeși punctele de presiune cheie ale regimului pentru a obține anumite rezultate. Dar dacă ești într-o democrație slabă și haotică, aflată în tranziție, când în loc să te concentrezi pe un individ trebuie influențezi o sută? Va fi foarte greu pentru America într-o lume în care centrii de putere se multiplică. În acest context, România trebuie să se bazeze mai mult pe forțele proprii și pe vecini, în loc să aștepte ca Washingtonul să facă totul pentru ea.

Interviu în exclusivitate cu ROBERT D. KAPLAN, chief geopolitical analyst pentru Stratfor și autorul cărții Răzbunarea geografiei. Ce ne spune harta despre conflictele viitoare şi lupta împotriva destinului (Editura Litera, 2014).

Interviu realizat de ARMAND GOȘU și OCTAVIAN MANEA,

17 mai 2014

Advertisements