Mai devreme sau mai târziu, fie în timpul lui Putin, fie după, fie că ne place, fie că nu (cel puţin nouă, celor care mai avem amintirea comunismului şi a generaţiilor pierdute), marile puteri occidentale vor cădea la pace cu Rusia. Despre înţelegerea care va urma, începe deja să se vorbească în cercurile de reflecţie europene, chiar dacă discuţia se face, pe bună dreptate, deocamdată cu jumătate de gură şi cu multă reticenţă, aşa cum arată în analiza sa de la European Council on Foreign Relations, foarte inspirat, Piotr Buras1.

O nouă ordine şi noi aranjamente de securitate în Europa, compromisul cu regimul agresiv de la Moscova, reacceptarea Rusiei ca partener de dialog şi de afaceri la care s-ar adăuga, eventual, reconfirmarea zonei gri interpuse între EU-NATO şi frontierele Rusiei ar pune însă serios la încercare credibilitatea principiilor şi a setului declarat de valori ale Occidentului, ca să nu mai vorbim de aşteptările şi speranţele înşelate ale naţiunilor de la periferia blocului vestic. Dilemele reaşezării relaţiilor cu Rusia vor fi depăşite, în cele din urmă, prin invocarea argumentului stabilităţii şi nevoii de garantare a securităţii europene, precum şi prin considerentul devenit aproape ne-negociabil al evitării războiului.

Implicit, ca urmare a acestei mari (re)acomodări reciproce, Uniunea Europeană şi NATO îşi vor normaliza inevitabil relaţiile cu Moscova (doar nu se vor opune, să zicem, republicile baltice), fără a ajunge neapărat, sau cel puţin nu la orizontul generaţiei noastre, la o relaţie caldă şi sinceră, cum dealtfel nu prea mai găsim nici între vechii parteneri occidentali. Dar măcar giganţii vor evita ciocnirea şi vor convieţui sub acoperişul fragil al unor acorduri, ceea ce nu e deloc neglijabil. Şi, în principiu, nu e nici rău, până în punctul în care se va înţelege (mai ales de către cei de „dincolo” de frontierele simbolice reprezentate de râurile Bug şi, respectiv, Prut) care este preţul real al păcii cu Rusia.

Căci pacea, ca şi războiul, costă. Pe vremuri, regimurile alegeau din când în când să plătească preţul războiului. Onoarea, mândria sau, dimpotrivă, lăcomia, delirul de putere ori orgoliul rănit al conducătorilor şi al elitelor prevalau în faţa suferinţelor şi pierderilor de vieţi ale oamenilor de rând. Astăzi, sub presiunea opiniei publice şi a votului democratic, ce poate înlocui oricând guvernanţii care produc suferinţe poporului, ţările mai mari sau mai mici ale lumii aleg, firesc, să plătească preţul păcii, care le pare tuturor mai suportabil decât preţul războiului. În sistemele democratice, „oamenii de rând” nu mai vor să moară pe front, au dobândit putere statistică şi înclină balanţa decizională în favoarea acceptării preţului păcii.

Vestul şi Rusia vor ajunge aşadar la un modus vivendi care va defini un nou echilibru de putere, respectiv un nou aranjament de securitate şi influenţă (pondere) economică la nivelul continentului european. O nouă balanţă a puterii, cum obişnuiesc să spună realiştii. Oarecum paradoxal, ascensiunea Chinei (aflată mult peste potenţialul de putere şi influenţă al Rusiei) va accelera acest proces de apropiere, în care Moscova va înţelege că nu va mai putea fi niciodată superputerea din timpul Războiului Rece, egală la negocieri cu Statele Unite, şi nici măcar ocupanta locului al doilea, dar că are totuşi infinit mai multe lucruri în comun cu Occidentul decât cu China (tradiţie, istorie, cultură, religie creştină, mod de viaţă şi valori educaţionale, chiar cu diferenţele de nuanţă binecunoscute de noi), şi va opta definitiv în acest sens, pentru colaborare cu Vestul în schimbul „respectării sensibilităţilor şi intereselor specifice ale Rusiei în regiune”, după oscilările ameninţătoare din ultima vreme, care ar fi sugerat o alianţă strategică Rusia-China.

Până atunci însă, este posibil ca un episod izolat de confruntare a forţelor, ca o reglare spontană a conturilor, să conducă temporar la escaladarea spectaculoasă a crizei est-europene (în una din ţările asociate ale UE din Vecinătatea Estică, adică Moldova, Ucraina sau Georgia), pentru „măsurarea muşchilor”, dar nu va dura mult iar tendinţa pe termen lung rămâne, cred, cea de căutare a unor aranjamente strategice, politice şi economice (probabil chiar şi militare, dacă avem în vedere o eventuală reactivare a Consiliului NATO-Rusia în anii următori) care să includă marea putere de la Răsărit, într-o ordine europeană cât de cât stabilă şi credibilă. Esenţial ar fi ca această mare dorinţă de pacificare nutrită de Uniunea Europeană (în special de Germania, prin doctrina „pacifismului realist” exprimată de ministrul de externe Steinmeier) să nu împingă America în afara ecuaţiei de securitate de pe continent. Dezangajarea Statelor Unite din Europa ar fi o greşeală strategică imensă a democraţiilor liberale şi, de fapt, ar echivala cu dispariţia Occidentului, aşa cum îl ştim din Războiul Rece.

Tensiunea actuală oboseşte pe toată lumea, de la Berlin şi Paris până la Moscova, iar faptul că occidentalii s-au cam săturat să susţină, din profitul sau din taxele lor, sancţiunile împotriva Rusiei devine pe zi ce trece tot mai vizibil. Viaţa e frumoasă şi business-urile Est-Vest pot merge foarte bine, nimeni nu vrea de fapt război, încordarea aceasta de după Crimeea e doar o redesenare (periculoasă, ce-i drept) a teritoriilor adjudecate, a liniilor şi zonelor periferice, o luptă hibridă pe faliile de ciocnire a intereselor, o reinventare a geopoliticii şi geoeconomiei în secolul XXI, cum bine s-a spus. Dar nu este războiul sfârşitului lumii.

Nu putem şti acum dacă reconcilierea ruso-apuseană se va întâmpla anul viitor, peste cinci sau peste zece ani, dar se va produce, şi nu într-o perspectivă atât de îndepărtată cum ar fi unii tentaţi să creadă, privind la schimbul de replici ostile de astăzi, dintre şeful de la Kremlin şi liderii spaţiului euro-atlantic. Închiderea dosarului ucrainean şi parafarea statutului Vecinătăţii Estice sunt mai aproape decât ne-am putea imagina, chiar dacă Summitul de la Riga va fi o dezamăgire pentru cele trei state ex-sovietice cu aspiraţii de integrare europeană.

Marii perdanţi vor fi, din nou, cei prinşi la mijloc. Sigur, frontirea Vestului nu mai este cea din 1989, s-a mutat treptat de la Zidul Berlinului până la Prut, spaţiul euro-atlantic s-a extins şi el iar fosta Europă de Est este astăzi „Europa Centrală”. Adăugându-se ţărilor din primul val postcomunist al lărgirii, România, Bulgaria şi Croaţia au prins ultimele vagoane din trenul integrării occidentale, chiar înainte de închiderea uşilor (pentru multă vreme de acum înainte) şi de multiplele crize care au zdruncinat bunăstarea societăţilor apusene şi Proiectul European.

Noua „Europă de Est” (ţările Parteneriatului Estic) şi limitele avansului Occidentului spre Rusia reprezintă acum miza recompunerii ordinii europene. Mă tem că, într-o formă mascată de formule elegante şi de bune intenţii, zona gri va fi de fapt reconfirmată, pentru încă o generaţie. Acesta este preţul păcii cu Rusia.

Dintre cele şase state ale Parteneriatului Estic şi, respectiv, trei care au semnat Acordurile de Asociere, numai Republica Moldova mai are în viitor o poartă reală către apartenenţa deplină la Uniunea Europeană şi NATO. Aceea poartă este, evident, România şi reunificarea statului român. Depinde dacă liderii de la Chişinău şi cetăţenii micului stat suveran creat în pripă în 1991, pe ruinele Uniunii Sovietice, la capătul unui lung şir de abuzuri, accidente istorice şi oportunităţi ratate, practic fără identitate naţională, culturală şi lingvistică proprie, vor dori să o folosească sau nu.

Advertisements