http://www.LaPunkt.ro   26 Mai 2015

Cristian Pătrăşconiu (CP): România şi identitatea românească reprezintă teme recurente ale cărţilor dumneavoastră din ultimii ani. Ce se întîmplă? De unde acest interes care pare special? Nu erau clare lucrurile cu privire la ţara noastră, la cine sînt românii, de unde vin, eventual, încotro se duc?

Lucian Boia (LB): Mi-e destul de greu să explic foarte clar modul cum încolţeşte la mine ideea unei cărţi. E un proces oarecum misterios şi pentru mine. Pur şi simplu, mă trezesc la un moment dat că mă interesează un anume subiect. Nu e ceva programatic. De la o carte la alta, eu nu ştiu ce va urma. Cărţile pe care le-am scris în ultimii ani, le-am scris fiindcă, pur şi simplu, la un moment dat a ajuns să mă preocupe şi, chiar, să mă obsedeze un anumit subiect. Nu am un interes special sau, în orice caz, nu am un interes exclusiv pentru identitatea românească. Aşa cum ştiţi, am publicat cărţi de tot felul în ultimii ani – şi despre Primul Război Mondial, şi despre Germania ori Franţa. Şi despre Balcic, şi despre agentul secret Comarnescu. Unii ar putea spune că sînt „împrăştiat”. Eu aş spune doar că sînt curios. Privesc în diverse direcţii şi nu am o singură preocupare de istoric. Unora le-a intrat în cap că eu sînt „marele demitizator”. Mythbusters…Sigur că am făcut asta, am făcut şi asta, sigur că e un domeniu pe care mi-l asum. Dar nu cred că mă reprezintă în totalitate sau că numai această metodă mă reprezintă.

boia banner

Despre cele trei cărţi aplicate la România şi la chestiuni care ţin de identitatea românească. „De ce e România altfel” a fost, într-un fel, o carte conjuncturală. Au fost, ştiţi prea bine, faimoasele evenimente din vara lui 2012 – şi atunci m-am gîndit că românii au un comportament cam ciudat. De aici, de altfel, şi titlul – „De ce e România altfel”. Am încercat să explic acest comportament atipic nu doar prin lentila evenimentelor din ultimii ani, ci printr-o întreagă mentalitate şi prin întregul mers istoric al românilor.      Cartea despre Balcic a fost pur şi simplu rezultatul unei călătorii neaşteptate chiar în Balcic. M-a impresioant aşa de tare Balcicul încît am decis că o să scriu o carte. Altfel, pînă atunci, nu mă gîndisem niciodată că o sa scriu vreo carte despre această zonă. Cartea despre „agentul” Comarnescu a fost în prelungirea cercetărilor mele de la CNSAS care au stat, în bună măsură, la baza cărţii mele despre elita românească din anii 1930-1950. Iar „Suveranii României”, la fel – nu a fost ceva programatic. S-a întîmplat să o scriu, pur şi simplu.

În ce priveşte această ultimă carte – despre românizarea României -, ea e rezultatul unor preocupări mai vechi de-ale mele. Dintotdeauna m-au preocupat statisticile, recensămintele, raporturile ilustrate prin cifre între români şi celelalte naţionalităţi. E o preocupare mai veche şi acum, se vede treaba, a venit momentul să le adun şi să fac această carte. E o carte destul de muncită. Dacă „De ce e România altfel” este un eseu, sigur că turnat într-o formulă atrăgătoare, cercetarea în sine nu este nouă – ea e o carte alimentată din cercetări de-ale mele mai vechi. De data asta, am lucrat intens – pe diversele recensăminte, anuare, arhive. E multă informaţie în această carte, însoţită şi de comentarii care sper că au echilibrat „defilarea cifrelor”. E o dimensiune importantă, care rezultă şi din date, destul de puţin luată în seamă de istorici. Istoricii români s-au preocupat mai ales de români – şi, desigur, pînă la un punct, e legitim un asemenea demers. Dar ce facem cu „ceilalţi”? Românii, sigur, au fost majoritari în tot timpul aici, în teritoriul pe care îl ştim ca fiind românesc; însă, alături de ei, s-au aflat foarte mulţi „alţii”. Un evantai etnic foarte larg, „minorităţi”, cum li se spune, deşi mie nu îmi place acest termen. Termenul de „minorităţi” este puţin depreciativ şi nu zice totdeauna ce e de zis. Chiar dacă alţii sînt mai puţin numeroşi decît românii, în unele privinţe, au dat tonul, la un moment dat. În Transilvania, chiar pînă la Al Doilea Război Mondial, populaţia oraşelor este majoritar neromânească. Sau, la nivel de elite. Eu am şi dat unele exemple. Spre sfîrşitul secolului 19, în România cred că sînt doar vreo 700 de francezi. Cu toate acestea, ei au contat foarte mult. Arhitecţii care au făcut „Micul Paris” sînt, în bună măsură, francezi. Ateneul Român, clădirea simbolică a Bucureştiului, este opera unui arhitect francez. Medicii, pe la mijlocul secolului al 19-lea, sînt aproape toţi ne-români. Mulţi, evrei. Carol Davilla, care nici el nu e român, e marele organizator al sistemului medical românesc, dar şi al învăţământului medical românesc. Cînd spunem „minorităţi” pare că ne referim strict la număr, ceea ce nu coresponde întotdeauna cu ponderea reală pe care au avut-o comunităţile respective sau anumite personalităţi în societate. Asta mi se pare că e o trăsătură a istoriei româneşti care trebuie să fie mai bine pusă în evidenţă…

CP: Şi atunci, răspunsul la a doua parte a întrebării mele – cea privitoare la claritate, la „de unde venim, cine sîntem cu adevărat” – e că, în privinţa noastră, lucrurile nu erau clare. Sau, reformulat: poate că nu doream să ne amintim unele lucruri…

LB: Da. În condiţiile în care accentul s-a pus foarte tare pe elementul etnic românesc, mai avem de lucru – ca istorici. Plus privirea foarte măgulitoare despre români – că sînt primitori, că sînt toleranţi, că s-au purtat întotdeuana frumos cu „ceilalţi”. Dar, dar, „ceilalţi” rămîn întotdeauna „ceilalţi”! În ce mă priveşte, în carte, am încercat să prezint lucrurile în complexitatea lor şi să echilibrez în acest fel lucrurile.

boia 1

CP: Se poate spune că s-a încheiat pasiunea dumneavoastră de istoric pentru subiectele româneşti, pentru cele despre identitatea românească?

LB: Deloc. Ceea ce pregătesc în momentul de faţă este tot ceva legat de România. Din alt unghi, desigur. Interesul meu pentru România este constant. În acelaşi timp, nu sînt obsedat de România. Mă interesează tot mai mult şi problemele teoretice ale istoriei; de fapt, dintotdeauna m-au interesat. De pildă, mă preocupă foarte tare problema cauzalităţii în istorie. De obicei, ea este tratată destul de superficial – istoricii afirmă cu autoritate prezenţa unor cauze în istorie. Le afirmă, dar nu au cum să le demonstreze convingător; în istorie nu există posibilitatea de a experimenta o demonstraţie. Există un joc al interpretărilor. Asta am încercat, să exprim unele puncte de vedere noi, bunăoară, şi în cartea mea despre Primul Război Mondial. În această direcţie: a unei discuţii atente, critice, despre cauzalităţile clasicizate. Cartea aceasta nu este, cum vor să aprecieze – eronat – unii despre Transilvania. Sigur că am scris acolo şi despre ceea ce îi interesează pe ei – Transilvania, în cazul de faţă -, dar lucrarea este una despre Primul Război Mondial. Este o carte despre mai multe serii de cauzalităţi, între altele. Spre pildă, ipotezele despre cum a pornit acest război.

CP:Cum s-a românizat România? Răspunsul scurt, vă rog!

LB:Scurt: este un proces – care nu îi priveşte doar pe români, care nu s-a petrecut doar în România, e ceva ce stă în logica statului naţional (cam peste tot, statul naţional a dus la omogenizare) – care presupune un fel de „naţionalizare”, de omogenizare pe profilul naţiunii dominante.

CP: A fost un proces dureros, palpitant, inevitabil?

LB: Pentru unii, a fost şi dureros. Uneori, românizarea s-a făcut în chip natural – în oraşele Vechiului Regat, de pildă. Iată un exemplu personal: mama mea fiind de origine italiană e înmormîntată, cum e întreaga mea familie din partea mamei, la cimitirul Bellu catolic. Eu merg destul de des acolo, la Bellu catolic – şi ce observ acolo este foarte interesant. Dacă te uiţi la monumentele funerare ale celor decedaţi în secolul al 19-lea, cam toţi catolicii nu sînt de origine română. Românii erau, de regulă, ortodocşi. Apartenenţa la Biserica Catolică ilustrează, la început, o origine ne-românească. Sunt germani, maghiari, italieni, francezi ş.a.m.d. Pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre, trecînd de la o generaţie la alta, pe acelaşi monument sau, pe monumente din aceeaşi serie familială, urmează nume româneşti. S-au românizat treptat. Asta s-a întîmplat peste tot şi în chip firesc acolo unde grupuri relativ mici de minoritari s-au aflat în mijlocul unor populaţii majoritar româneşti. Cum s-a întîmplat inclusiv cu ortodocşii balcanici – greci, turci, machidoni. S-au românizat. Am dat cîteva exemple – dar exemplele de acest tip sînt nenumărate. Avem nume arhicunoscute ale culturii române, care trec de români şi care, la origine, chiar imedată, nu sînt deloc români. Caragiale, bunăoară – nu are nici o picătură de sînge românesc. Nici mama, nici tata nu îi sînt români. Asta nu înseamnă că nu e român, în sens cultural, naţional. Dar românii, multă vreme, au avut şi încă mai au multi, concepţia aceasta etnicistă: eşti român dacă ai sînge curat românesc, 50% dac + 50% roman, poate să fi fost şi ortodox…Caragiale, încă o dată, bineînţeles că e român, dar nici mama lui şi nici tatăl lui nu sînt români. Iar în ceea ce priveşte aristocraţia românească, lucruri de acest fel sînt cum nu se poate mai evidente: a fost un amstec, aproape la egalitate, între greci şi români.

Problema dureroasă şi nedreaptă este mai ales acolo unde sînt sau unde erau comunităţi mai mari. Ce s-a întîmplat cu evreii, în primul rînd; se ştie prea bine, ce a fost în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, în timpul regimului Antonescu, dar şi în comunism – în alt sens – prin plecarea lor în masă din România. După al Doilea Război Mondial, populaţia evreiască a fost redusă la jumătate faţă de ce era. Erau peste 750.000,  poate spre 800.000 de evrei; după război, rămîn puţin peste 400.000. Iar aceştia, în anii 50-60 cu precădere, pleacă în marea lor majoritate în Israel. E trist. E sfîrşitul unei istorii. E o comunitate care dispare. Lucrurile s-au petrecut cam în acelaşi sens – al dispariţiei drastice a unei comunităţi – cu germanii. Desigur, în alt context. Fără Holocaust. Comunitatea germană din România număra un număr apropiat de membri cu comunitatea evreilor. Şi ei se înjumătaţesc şi, apoi, către zilele noastre, în ultimele decenii, rămîn foarte foarte puţini. Avem de-a face, dar nu la aceleaşi proporţii, şi cu o emigraţie a maghiarilor – mai ales din motive economice, spre sfîrşitul anilor 80. Toate astea adunate, dar şi pierderea unor teritorii care aveau o încărcătură minoritară semnificativă, Cadrilaterul, Basarabia, nordul Bucovinei, au dus la scăderea considerabilă a ponderii minorităţilor în România.

boia 2

CP: În linia dumneavoastră de argumentare din această carte, cu ce entităţi – „dihănii” ideologice polemizaţi? Ce idei sau direcţii de interpretare din istoriografia românească încercaţi, cum să zic, să micşoraţi

LB: Eu nu exclud că, pe alocuri, se mai poate isca şi o polemică. Dar, în general, eu îmi expun punctele mele de vedere şi nu încerc neapărat să mă leg de ceea ce în mintea altor istorici. Uneori, desigur, mai spun cîteva ceva care nu e foarte pe plac. De pildă, nu pot să fiu de acord cu caracterizarea mult prea sumară şi parţială a politicii minoritare în România interbelică. Cu alte cuvinte – cum se spune, că totul a fost bine, că statul român s-a comportat perfect cu minorităţile. Sigur că a fost un comportament destul de echilibrat, dar, pe de altă parte, e clar că tendinţa, şi atunci, e de românizare. Că nu s-a realizat, că nu s-a putut realiza prea mult – asta este o altă discuţie. Dar ar fi şi absurd ca într-un stat „naţional”, dacă nu vrei românizare, nu proclami statul drept „stat naţional, unitar”. Dacă e aşa, dacă vrei să fie aşa, atunci trebuie să îl faci de-a adevărat să fie aşa. Eu nu spun că au fost abuzuri faţă de minorităţi în perioada interbelică. Mă opresc la finele perioadei interbelice – nu spun despre regimul Antonescu, despre legionari; aceea e o altă discuţie, acolo au fost lucruri extrem de grave.Mă refer la România încă democratică, la aceea de pînă în 1938 sau chiar pînă în 1940. Nu a fost un comportament violent, dar o presiune în direcţia românizării a existat. Şi e incorect, e ipocrit să spui că nu a existat! Ajunge, de pildă, un istoric să spun că atunci minortăţile aveau, în unele privinţe, mai multe drepturi decît românii. Să nu depăşim totuşi măsura! Nici vorbă despre aşa ceva.

CP: Fals-naiv vă întreb: de ce românii nu au fost…români de la bun început? Unii spun că românii erau românii încă de pe vremea geto-dacilor….

LB: Bine …Acum intrăm din nou în mitologie. Bineînţeles că geto-dacii nu erau români! Ca să nu mai spun că eu nu cred că au existat geto-dacii. Au existat, desigur, geţii. Dar „geto-dacii” e doar o sintagmă de pe la sfîrşitul secolului al 19-lea, cînd s-a dorit unificarea retrospectivă a teritoriului românesc.

CP: Proto-statul unitar…

LB: (rîde) Izvoarele antice se referă la „geţi” pe de o parte şi la „daci” pe de altă parte. E, într-adevăr, cîte un istoric – precum Strabo – care spune că geţii şi dacii vorbesc aceeaşi limbă. Şi imediat unii istorici români moderni s-au năpustit pe citatul acesta ca şi cum bietul Strabo avea habar despre ce limbă vorbeau geţii şi dacii. Ca şi cum el ar fi făcut cercetări lingvistice la nord de Dunăre şi ar fi fost un expert în această privinţă.                                                                Revenind la români: istoria nu se poate anula! Or, genul ăsta de mitologie anulează istoria. În logica aceasta: e unitate – e aceeaşi naţiune română – din antichitate pînă în zilele noastre. De vreme ce unii vorbesc despre o „naţiune medievală”, înseamnă că nu mai există un proces de constituire a naţiunii. Greşit! Ca să nu mai aduc în discuţie şi faptul că alţii, mai puţini, dar şi mai îndîrjiţi, ajung să vorbească despre o „naţiune dacică”. Asta e mitologie şi proiecţie. Dacă românii au existat dintotdeauna, dacă şi dacii sînt românii, iar românii, daci, atunci se cam anulează istoria. Fiindcă naţiunea română, crearea sa, reprezintă un proces care s-a desfăşurat dintr-o anumită fază a istoriei. Nu putem să o luăm din antichitate!                                                                                                                                                                                Şi mai sînt şi oameni care, pe de altă parte, nu înţeleg problema identităţilor.  A celor naţionale sau, pur şi simplu, a identităţii. Identitatea e ceva asumat, nu e ceva coborît de undeva de sus, din cer. Cînd am spus despre Ştefan cel Mare că este moldovean, unii consideră, imediat, că această afirmaţie ar fi o erezie. Spuneau că Ştefan cel Mare este român. Din punctul nostru de vedere, proiectiv, sigur că este român. Dar din punctul lui de vedere, nu era deloc român; era moldovean! E simplu: dacă i-ai fi spus lui Ştefan cel Mare că este român, nu ar fi înţeles ce vrei să spui. Şi dacă l-ai fi supărat prea tare, poate că…

CP: Mai făcea o biserică după o bătălie…

LB: Dacă l-ai fi supărat tare, probabil că ar fi avut şi o reacţie. Dar, Ştefan cel Mare era moldovean din punctul lui de vedere. Identitatea trebuie văzută în acest fel, nu e ceva absolut. Şi atunci, mi s-a mai pus şi întrebarea la o emisiune de televiziune: ce limbă ar fi considerat Ştefan cel Mare că vorbeşte? Mi se pare firesc că, din punctul lui de vedere, ar fi spus că vorbeşte moldoveneşte, nu că vorbeşte româneşte. Exemplul cel mai bun stă în faptul că, două secole mai tîrziu, Grigore Ureche – care avea, totuşi, alte competenţe culturale decît Ştefan cel Mare – scrie, în capitolul său despre limbă, sub titlul „Despre limba noastră moldovenească”. El ştia că moldovenii şi muntenii vorbesc o limbă dacă nu identică, în orice caz foarte asemănătoare, numai că limba lui era limba moldovenească. Iar identitatea lui era cea de moldovean, nu cea de român. Lucrurile astea trebuie să fie înţelese aşa cum sînt, aşa cum au fost. Unii îşi închipuie că eu vreau să arunc în aer România cînd spun aceste lucruri; or, eu vreau pur şi simplu să fac o treabă de istoric onest.                                                                                                                                Altminteri, e clar că există, şi nu de ieri, de azi, o naţiune română bine constituită, care prin acest proces de „românizare a României” a devenit şi mai bine sudată. România de azi, chiar şi în comparaţie cu România interbelică, e mai…românească şi e mult mai omogenă, mai legată. A dispărut mult inclusiv din spiritul regionalist, pe care nu îl aveau doar minoritarii, ci şi românii. Românii translvăneni sau cei din Basarabia, în perioada interbelică, au particularităţi mai accentuate decît le au diverse provincii româneşti astăzi. Dacă asta este grija unora, spun cît se poate de răspicat despre Transilvania (căci aici e problema): Transilvania bineînţeles că aparţine România. Şi nu doar asta. Nu doar că aparţine României, dar a devenit tot mai românească şi este stupid ca cineva să mai creadă – am şi un capitol pe tema asta în carte – că vor fugi ungurii cu Ardealul. Bineînţeles că nu vor fugi, din varii motive; în primul rînd, că nu prea mai au ce unguri să fugă cu el…Românii sînt aproximativ 75% în Transilvania, iar ungurii au scăzut sub 20 %. Deci, cine să fugă, cu care Ardeal şi unde să fugă??? Oamenii se tem de ce i s-ar putea întîmpla Ardealului – deşi nu are ce să îi se întîmple – şi, din această teamă, atunci deformează şi istoria ca să susţină mai bine drepturile româneşti, ca şi cum aceste drepturi româneşti asupra Transilvaniei s-ar suţine, ştiu eu, prin daci şi prin romani. Problema s-a rezolvat aici plecînd de la faptul că românii au fost majortari – şi atunci cînd a avut loc decupajul în state naţionale, Transilvania nu avea cui să revină decît României. La 1918 era suficient de românească, încît să nu se pună serios problema unei alte apartenenţe, iar în prezent e mult mai românească, aşa încît obsesia că ar putea să bifeze o altă apartenenţă naţională nu are nici un temei.

boia

CP: Cui îi pică bine ipoteza de lucru pe care o etalaţi în „Cum s-a românizat România”?

LB: Nu ştiu dacă trebuie să pice bine cuiva.  Eu am încercat să fac o lucrare cît mai informată şi cît mai onestă. În ce mă priveşte, nu m-am adresat unora sau altora, ci unui cititor abstract. Cred că pică bine oricui vrea să înţeleagă mai bine istoria noastră, în complexitatea ei şi celor care nu au obsestii de ordin naţional cu totul nejustificate.

CP: Care sînt, schematic, marile direcţii şi marile etape ale procesului de românizare? Lucrurile încep să se mişte din secolul 19 încoace…

LB: Românii au, încă din secolul 19, sentimentul că, pe de o parte, au nevoie de aceşti „străini” – dacă nu ar fi avut nevoie, aceştia nu ar fi venit aici. Şi străinii au nevoie de România – e o ţara care abia începe, care le solicită şi care are nevoie de competenţele lor. La 1900, am dat şi această informaţie în statisticile pe care le-am folosit în carte, România este, în Europa, a doua ţară, după Elveţia, în ceea ce priveşte procentul de străini stabiliţi în ţară raportat la numărul populaţiei. Era o ţară dorită, era o ţară căutată de străini. Pe de altă parte, şi românii – avînd întreaga justificare, fiindcă, doreau, în sfîrşit, un stat al lor, după secole în care fuseseră sub unii sau alţii – se folosesc de prezenţa străinilor, dar se şi simt oarecum stînjeniţi de ea. Este o atitudine echivocă faţă de străini. După 1900 se accentuează această stare de spirit – sînt destui români, destui intelectuali care consideră că influenţa occidentală a fost bună, dar trebuie să se oprească la un moment dat, fiindcă nu putem să ne pierdem chiar specificul românesc. Am dat chiar şi cîteva exemple în acest sens: Spiru Haret, sămănătorismul, campania lui Nicolae Iorga, şamd. Dar asta nu înseamnă o românizare a României; înseamnă doar stabilirea unor jaloane, unor limite peste care nu se doreşte să se treacă. De genul: „ortodoxia noastră care, uneori, se simte ameninţată de propaganda catolică / pînă aici!; am luat mult din Occident, dar nu vom lua catolicismul, pentru că ne pierdem specificul etc”. În perioada interbelică, sigur, problema se complică prin alipirea acestor provincii – Transilvania, Bucovina, Basarabia, toate avînd un procent foarte mare de ne-români. Atunci, statul român este într-o situaţie destul de inconfortabilă – trebuie să gestioneze diversitatea aceasta a minorităţilor şi încearcă, pe cît poate, prin şcoală, prin alte pîrghii, să realizeze o oarecare românizare. Însă, cu un succes relativ, aproape inexistent pînă la cel de-al Doilea Război Mondial. Ce a urmat e alert în sensul românizării. Am mai vorbit înainte despre cazul evreilor şi germanilor. Chiar şi al ungurilor. Fuga de comunism e făcută în măsură mai mare de ne-români decît de românie; aveau ţări în care să se ducă, ţări care au cheltuit bani ca să îi aducă la ei, chiar să îi cumpere, şamd. În comunism, e de menţionat şi asta, procesul de industrializare şi de urbanizare grăbeşte procesul de românizare. Oraşele din Transilvania erau majoritar maghiare şi germane şi, odată cu industrializarea şi urbanizarea, s-a răsturnat raportul acesta. În favoarea românilor.

CP: Cît de…români sînt astăzi românii?

LB: „Din păcate” – insist asupra ghilimelelor, căci nu vreau să jignesc pe nimeni – au ajuns să fie prea români. Eu mă refer, în cartea mea, la procesul de românizare nu doar a României prin erodarea minorităţilor, ci şi a românilor. Românizare a românilor, în sensul că regimul comunist a limitat foarte mult raporturile dintre români şi lumea europeană, dintre români şi Occident. În fond, România modernă s-a construit pe baza preluării modelului occidental – de cultură, de civilizaţie. S-a întîmplat încă din secolul al 19-lea şi în prima jumătate a secolului al 20-lea. Or, regimul comunist ne-a orientat mai întîi dinspre Occident spre Răsărit, mai precis spre Uniunea Sovietică la începutul anilor 50. Şi mai apoi, odată cu afirmarea aşa-zisei independenţe depline a României comuniste în vremea lui Nicolae Ceauşescu în principal, s-a căutat să se ţină societatea românească la o cît mai mare distanţă de influenţele străine, cu precădere cele occidentale. Aşa încît s-a petrecut un proces de insularizare a României; doar Albania, dintre ţările comuniste, a fost mai ruptă de lumea europeană, de lumea occidentală decît a fost România. Şi atunci, cum să spun, românii au ajuns să se alimenteze din propriile lor resurse culturale despre care nu pot să spun că sînt inexistente; însă, totuşi, modelul actual de civilizaţie nu poate fi realizat prin nu ştiu ce tradiţii folclorice sau de altă natură româneşti. Modelul actual de civilizaţie este clar că este modelul occidental! Adică, tot ceea ce încercăm să punem acum la loc, să reparăm.Statul de drept, economia de piaţă – pentru toate, modelul este cel occidental! De asta, eu tot spun că, pe lîngă românizarea României s-a petrecut şi o românizare a românilor, prin ruperea lor sau în orice caz relativa lor izolare de modelul occidental de civilizaţie.

boia 5

CP: Şi atunci, românizarea românilor este o veste bună sau e o veste proastă?

LB: Nu e o veste bună. Întîi: românizarea României este, întîi, o veste de ordin obiectiv – asta s-a întîmplat, şi nu doar la noi  şi nu avem ce să facem. Putem regreta că s-a pierdut o bogăţie spirituală şi culturală. Doar această proiecţie să o facem: ce ar însemna azi în România 750.000 de evrei şi 750.000 de germani? Unde am fi? Poate că nu ar fi rău pentru România…Pe de altă parte, e şi partea cealaltă: faptul că România e mai bine închegată. Aproape că a ajuns să fie, aşa cum şi scrie în Constituţie, un stat naţional unitar. Ceea ce, în 1923, chiar dacă şi atunci scria aşa ceva în Constituţie, România nu era! Aceasta, în ceea ce priveşte românizarea României. Dar, în privinţa românizării românilor –izolarea nu e o veste bună. Românizarea românilor a fost un proces foarte păgubos.

CP: E România ALTFEL şi în privinţa procesului de românizare?

LB: În fiecară ţară, lucrurile s-au petrecut altfel – dar în sensul omogenizării naţionale. România nu e campiona absolută a omogenizări etnice, e departe de aşa ceva. Polonia, de pildă, avea în interbelic un fond de minorităţi încă şi mai numeros. Azi, în Polonia, etnicii polonezi din Polonia sînt aproape de 100%. Sau cazul Cehiei. Cu decenii bune în urmă, aproape că nu pot să spun despre germenii din Cehia că erau minoritari. Azi, Cehia este aproape omogenă cehă. E, fără discuţie, un proces specific în diversele sale episoade – fiindcă el a depins de istoria proprie.

CP: E drept, e nedrept acest proces?

LB: Mai întîi, întrucît lucrurile s-au petrecut aşa, aşa a decis istoria şi , pînă la urmă, nu poţi decît să te supui. Altfel, cred că este nedrept fiindcă au dispărut nişte comunităţi. Ca să nu mai spun că au fost mulţi care au dispărut într-un mod cumplit: evreii din Polonia, evreii din România…

CP: În cel fel credeţi că tematica identitară trebuie să fie o preocupare? Cum e sănătos, cum e adecvat să vorbim despre pachetul tematic identitar şi cum anume e toxic?

LB: Trebuie să ţinem la identitatea noastră românească. În acelaşi timp, asta să nu însemne, în nici un fel, o respingere a celorlalţi. Trebuie să echilibrăm românismul nostru cu o atitudine pozitivă faţă de ceilalţi. Am intrat, totuşi, în Europa şi sperăm că Europa va merge înainte spre mai multă integrare. Dacă noi îi considerăm pe alţi europeni „străini”, ne trezim că şi alţii ne tratează pe noi drept „străini”. Cred că trebuie de-dramatizată această concepţie a străinului şi, pînă la urmă, să înţelegem că sîntem în aceeaşi măsură români şi europeni, în aceeaşi măsură europeni şi români. Trebuie să ieşim dintr-o logică a conflictului şi să intrăm, tot mai mult, într-o logică a incluziunii.www.

Advertisements