Nu sunt de acord să fiu împușcat

Scrisoare deschisă adresată domnului acad. Ionel Valentin Vlad,

Președinte al  Academiei Române

Domnule Președinte,

Aflu că în urmă cu mai bine de o saptămână a avut loc în instituția pe care o conduceți o ședință a Secției de Filologie și Literatură în care un membru al Academiei, Nicolae Breban, a argumentat în fața colegilor săi de ce, spre binele culturii române și al țării în general, ar fi de dorit ca Horia Patapievici și cu mine să fim împușcați. („Derbedeii ăștia ar trebui împușcați!”) Am subliniat cuvântul pentru a marca folosirea lui expresă: împușcați. Constat astfel că, după alocuțiunea rostită cu ocazia înscăunării sale ca președinte onorific al Consiliului ICR, alocuțiune în care eram numiți „haimanale”, discursul lui Nicolae Breban s-a radicalizat.

Domnule Președinte,

Este a treia oară în douăzeci și cinci de ani când, într-o țară în sfârșit democratică, s-a cerut în mod public să fiu împușcat. Vă asigur că acest lucru nu mă flatează deloc.
Prima oară a fost în 13 iunie 1990 (debutul faimoasei mineriade), când, ducându-mă dimineața la birou, a trebuit să traversez o mulțime care bloca intrarea în corpul C al impunătorului edificiu al fostei Case a Scânteii. Pe lângă Humanitas, în aceeași aripă a clădirii se afla și sediul României libere. Mia de oameni adusă acolo (muncitori de la etajele II și III, unde se afla „Complexul tipografic Casa Scânteii”, actualmente tipografia Coresi), monitorizată de oamenii Securității devenite peste noapte SRI, avea ca sarcină să scandeze pe rând „Moarte lui Băcanu!”, „Moarte lui Paler!”, „Moarte lui Liiceanu!”. Am intrat în mulțime fără să știu ce se întâmplă. Vă imaginați oare o clipă cât de straniu e să traversezi (ca un intrus!) o masă de oameni care îți cere moartea? Și să te gândești că o fac fără să știe că tu ești acolo? Că te-ai întrupat deodată, printre ei, oarecum din strigătul lor, repetând politicos, în timp ce îți croiești drum spre poarta intrării, „Îmi permiteți? Îmi permiteți, vă rog?”. Mă simțeam impostor în incognitoul meu și, într-o străfulgerare de gând, mi-a venit să strig: „Dar sunt aici!”. Apoi, în timp ce înaintam cu greu, nu încetam să mă întreb de ce îmi voiau oamenii aceia moartea, de vreme ce, evident, nici unul nu știa de fapt nimic despre mine.
Apoi, două-trei luni mai târziu, în România Mare, a apărut o listă (erau pe ea vreo zece nume) cu persoanele care trebuiau împușcate pe stadion „pentru ca în România să fie liniște”. Numele meu era printre ele, de altminteri în cea mai plăcută companie.

Iar acum, după douăzeci și cinci de ani, reapar, iată, alături de Patapievici, pe lista „de împușcat” a lui Breban.
Domnule Președinte, vă dați seama că, scriindu-vă,  nu despre Breban este vorba aici. Vă imaginați pesemne și dumneavoastră, cum îmi imaginez și eu, ce infern trebuie să fie în sufletul acestui om de-a ajuns să ceară, întru înseninarea lui, împușcarea unor confrați. Dar de ce? Și unde? În ce cadru social? Prin decizia cărei instanțe? De către cine? De care echipă a morții? Dar, cum spuneam, nu despre tainicele mișcări ale unui  suflet înnegurat este vorba aici. Vă propun ca deocamdată să-l abandonăm pe-acesta propriei sale torturi. Nu de resortul Academiei ține ostoirea enormei sale suferințe.
În schimb, se pare că, atunci când se întâmplă ca între zidurile Academiei să se ceară împușcarea unui scriitor, în discuție e Academia însăși. Președintele Secției, dl Eugen Simion, nu s-a grăbit să sune la 112, nici să-l poftească pe vorbitor afară, nici să-l admonesteze, nici să ridice ședința, nici să ceară părerea colegilor aflați în sală despre scena la care erau martori. Dintre participanți, am înțeles că doar doi membri – poeta Ileana Mălăncioiu și lingvistul Grigore Brâncuș – s-au ridicat să spună că rostul Academiei nu este să propună execuții sumare. Le mulțumesc amândurora. Se pare că academicianul Brâncuș, un respectabil domn trecut de 85 de ani, a plătit pe dată firescul intervenței sale, fiind reprimandat golănește de către vorbitorul setos de sânge. Ceilalți, înfricoșați (?!), au tăcut mâlc, făcându-se astfel complici cu cele petrecute sub ochii lor. Nimeni, în afara celor doi, n-a mai găsit de cuviință să semnaleze faptul că printre ei se rătăcise un personaj care îi compromitea pe toți și, odată cu ei, însuși blazonul Academiei.

Nu pot să închei înainte de a mă opri asupra vinilor care i se aduc de ani buni lui Horia Patapievici. Atât de mari, se pare, încât ele ar trebui ispășite, iată, prin moarte! Stupefiantă, în cazul judecării lui, este tehnica inversării termenilor realității, încăpățânarea cu care albul este prezentat ca negru. Cum s-a ajuns ca una dintre cele mai rafinate personalități ale culturii noastre, în loc să primească onorurile de rigoare, să fie scuipată pe stradă și tratată, într-un discurs continuu al urii, ca „haimana” și „derbedeu”? Care sunt crimele care i se pun în spate?
Eminescu, mai întâi. Am obosit și eu, și alții (nu mai vorbesc de însuși cel incriminat) să explicăm că Patapievici nu a vorbit niciodată de Eminescu ca despre un cadavru. Dimpotrivă! De câte ori i se pune în seamă o asemenea enormitate, în joc e o răstălmăcire ordinară. În textul său (publicat în revista Flacăra nr. 1-2, 2002, p. 86 și intitulat „Inactualitatea lui Eminescu în Anul Caragiale“), Patapievici spune că în cultura postmodernă care domină universitatea românească de azi, Eminescu a ajuns să fie considerat învechit și să fie tratat ca lucrul acela de care te rușinezi și pe care vrei să-l ascunzi. Știm cu toții expresia „chaque famille a son cadavre dans l᾿armoire”. Patapievici îl elogiază pe Eminescu-cel-etern-viu și deplânge faptul că noile generații îl văd ca pe „cadavrul din debara”.
Cât despre felul în care Patapievici a vorbit „de rău” poporul român… De ce ne facem că nu știm în ce măsură în marile iubiri pândește dezamăgirea pe care poate să ne-o producă ființa îndrăgită? Nu tocmai în marginea absolutului ratat a apărut de-a lungul istoriei culturii europene locul retoric al celui dezmințit în așteptările lui? Cu cât mai aprigă e iubirea, cu-atât mai mari sunt exigențele față de ființa iubită. Cu cât vei fi așezat-o mai sus, cu-atât, la ceasul bilanțului, o vei însoți mai tare cu vaietele și blestemele tale. Iar când e vorba de suferința pe care ți-o provoacă defectele poporului tău, tonul dezamăgirii suferinde din prea multă iubire urcă până „pe culmile disperării”. Iată-l pe Eminescu: „Dar domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu.” (Opere, vol.IX, p.459-460). Iată-l pe Caragiale: „M-am exilat şi atâta tot. […] nu am ce căuta acolo, unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iar munca şi talentul, viţii demne de compătimit.” Iată-l pe Octavian Goga: „Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti… Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală.” (Jurnal, 1916). Iată-l pe Emil Cioran: „În ţara cu români, nimic nu reuşeşte. Totul se întâmplă altcum. (…) Un imn negativ e viaţa noastră. El nu pătrunde în spaţiu, ci se destramă în vibraţii de nicăieri, ca un parfum sau o putoare de absurd. (…)  Între neamurile bolnave, noi suntem cei mai bolnavi.” (Îndreptar pătimaș II, pp. 23-24) Iată-l, în sfârșit, pe Petre Țuțea: “Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniţă pentru un popor de idioţi!” (322 de vorbe memorabile).
Breban a uitat să-i pună pe lista celor de împușcat pe toți aceștia. După cum, dacă ar fi fost german, ar fi trebuit să compună o listă a morții din care n-aveau cum să lipsească Hegel („Germanul, cu cât e mai slugarnic într-o privință, cu atât e mai desfrânat în alta; mărginire și lipsă de măsură, originalitate, este îngerul satanic care ne lovește pe noi, germanii, cu pumnii”), Nietzsche („A fi un bun german înseamnă a te degermaniza” și „Un bun german e cel care nu mai e german”)* și, mai abitir, Schopenhauer („În perspectiva morții mele, doresc să fac această confesiune: disprețuiesc națiunea germană datorită prostiei sale nesfârșite și roșesc la gândul că îi aparțin.”).

Așadar, domnule Președinte, Breban a cerut ca Horia Patapievici și cu mine să fim împușcați în numele îngrijoratei sale iubiri de România și a neiubirii noastre de ea. Nu credeți, desigur, cum nu cred nici eu, că patriotismul poate fi pur și simplu proclamat și folosit apoi ca jalnică formă de legitimare, la adăpostul căreia e permisă orice ticăloșie. Iubirea de țară nu poate fi niciodată judecată după vehemența lovirii cu pumnul în piept și după fierbințeala cuvintelor vărsate la un microfon. Patriotismul lui Patapievici poate fi în schimb măsurat direct după  serviciile pe care le-a adus el imaginii României și după felul în care a pătruns cultura ei în lume în cei șapte ani cât s-a aflat în fruntea Institutului Cultural Român. Niciodată România n-a fost mai mult și mai bine onorată în fața altor culturi ca în acești ani faști. Cât privește patriotismul meu, neclamat niciodată ca atare, cred că ar putea fi judecat după cele douăzeci de milioane de cărți și după cele peste trei mii de titluri pe care Humanitas le-a revărsat asupra țării în acest sfert de secol. Peste jumătate aparținând unor autori români. (Vi se pare oare că este un motiv suficient ca să fiu împușcat pentru că titlurile lui Nicolae Breban nu se află printre ele?)

Cred, în schimb, că și patriotismul acestui imprecator își are propria măsură. Ce-ar fi să pornim, de pildă, în evaluarea lui de la numărul de dedicații îngenuncheate date de Breban în ascuns pe propriile volume, de-a lungul anilor ᾽70 – ᾽80, cuplului care a făcut României cel mai mare rău din istoria sa: cuplul Ceaușescu? Cât își iubește oare țara cel care sărută în culise mâna tiranului? Sau ce-ar fi să luăm ca măsură a patriotismului său acel zglobiu și cinic „Servim țara!”, cu care-și însoțea convorbirile telefonice cu generalul de Securitate Pleșiță, după ce-i livra acestuia date despre prietenii apropiați și rudele lor?
Grav e că pe omul acesta domnul Boroianu l-a ales să onoreze Consiliul Institutului Cultural Român. Acesta este omul care, dintre zidurile Academiei, animat de-o irepresibilă iubire de patrie, a cerut împușcarea celor care nu l-au onorat pe măsura voită de el.
N-am cum să nu vă întreb, Domnule Președinte, dacă credeți că dinlăuntrul „celui mai înalt for de spiritualitate” al României poate fi lansată instigația la crimă. Aștept cu încredere răspunsul dumneavoastră.

Cu cele mai bune gânduri,

Gabriel Liiceanu

PS Cuvântul „a împușca”, când se aplică la oameni, nu poate fi o metaforă, cum am auzit că a încercat să se explice ulterior Breban. Poți, metaforic, să împuști un ban, dar niciodată un om. Care e metafora când ceri, dintr-un fotoliu al Academiei, împușcarea cuiva numai pentru faptul că n-a ajuns să te vadă cum te vezi tu pe tine în visele tale de smintită mărire?

_________________________

* În cazul lui Nietzsche, exemplele se pot multiplica la nesfârșit: „Germanii, […] o rasă jalnic de nesăbuită, căreia și astăzi trebuie să i se tragă o săpuneală zdravănă.”; „Germanii sunt de alaltăieri și de poimâine. Ei n-au nici un azi.”; „La germanii de astăzi domnește când imbecilitatea antifranceză, când cea antiiudaică, când cea antipoloneză, când cea cristic-romantică, când cea wagneriană, când cea teutonă, când cea prusacă.”; „Definiția germanului: supus și laș.”; „«Spiritul german»: de optzeci de ani o contradictio in adjecto.; „Germanii nu sunt capabili de nici un concept al măreției.”; „Germanii sunt canaille.”; „Germanii devin din zi în zi mai plați.”; „Cum se face că germanii n-au nici un spirit?”; „Germanii ca recădere în ipocrizia morală.”; „Germanii cred că forța trebuie să se manifeste în duritate și cruzime”; „Germania duce mereu lipsă de un spirit.”; „Micimea și josnicia sufletului german.”; etc., etc

Advertisements