www.contributors.ro/ 21 septembrie 2015

Am vorbit în prima parte a acestui text[1] despre felul în care noi, membri ai speciei umane, suntem constrânși să ne reglăm singuri funcția gândirii rezonabile, de vreme ce ea nu este activată atunci când ieșim pe poarta Atelierului naturii. Acest „joc” al rațiunii, căruia trebuie să-i facem singuri față, ne deosebește de roboți. Suntem constrânși de la natură să fim liberi și să ne reglăm din mers, cu toate neajunsurile și avantajele pe care le presupune această situație. Prinși în jocul rațiunii și al libertății, suntem răspunzători pentru harta creierului nostru cugetător, pentru ideile cu care-l hrănim și pentru cele pe care le produce, așa cum suntem răspunzători și pentru hotărârile care decurg din ele la capătul unui act solitar de gândire.

Dar cât de solitar, până la urmă? În ce măsură este gândirea fiecăruia apărată de pasiuni, de ideile care ne traversează creierul ajungând la noi pe cele mai felurite canale, fie că e vorba de bunici, vecini și amici sau de magiștri și lecturi care, formându-ne mintea, ne-o pot în aceeași măsură deforma? Câți dintre noi sunt în stare să-și pună creierul la adăpost de trendurile de gândire, de manipulările la care suntem supuși la tot pasul și de lozincile care se întretaie în aerul social? Cât de mare este cantitatea de zgură pe care trebuie s-o dăm la o parte, pentru a obține strălucirea unui gând propriu, pur și adevărat? Până la urmă, majoritatea dereglărilor contemporane nu sunt altceva decât produse ale înlocuirii judecății corecte și dialogului bine condus – cu ideologia, deci cu acea formă a gândirii hrănite de afecte, alimentate de dorințe de afirmare refulate și de ostilitate la adresa gândirii căutătoare.

În cele ce urmează, voi trece în revistă câteva dintre dereglările contemporane, cel puțin pe cele care se impun în primă instanță unei minți dispuse să facă efortul de a rămâne cât de cât rezonabilă. Toate „dereglările oamenilor” (Pascal), pe care le voi prezenta în continuare ca forme de manifestare contemporane ale nerezonabilului, vor fi considerate ca izvorând dintr-o unică și mare dereglare a sufletului occidental. Voi numi dereglarea sufletului occidental  dereglarea în raport cu instinctul de conservare și voi vorbi despre tentația suicidară a Occidentului. Voi pleca de la constatarea că Occidentul este singura civilizație din istorie care a fost aptă nu numai să se căiască în marginea crimelor făcute – ajungând astfel, în istoria omenirii, la cea mai înaltă formă a conștiinței de sine –, dar și singura aptă să se sinucidă, atacându-și, prin ideologii,  premisele nașterii sale.

[Când vorbesc de „sufletul occidental” actual nu am, evident, în vedere o abstractă și nebuloasă entitate metafizică care ar pluti ca un nor deasupra Occidentului, ci sufletul pervertit al unor indivizi concreți, neadaptați social, care transformă neajunsurile lumii în care trăiesc în tot atâtea justificări ale unui comportament bazat pe ură și repudiere. Ei ajung să se organizeze pe temeiul unor frustrări comune, să se afirme, să se autoproclame și să facă masă critică, împingând întreaga societate în prăpastia resentimentelor lor. Această pornire autodestructivă  („autodestructivă” în măsura în care este născută tot pe harta spirituală a Occidentului) își are răscrucile ei istorice în modernitate: ideologia egalitarismului revoluționar francez, utopiile marxiste, manifestările nihiliste ale „intelighenției” ruse. Dar, ca precipitare autodestructivă sistematizată, ea este de dată recentă și are ca punct de plecare bulversarea sistemului de educație occidental de la sfârșitul anilor ᾽60 din principalele centre universitare ale lumii (Statele Unite, Franța, Germania și Anglia)[2]. În prezent, această precipitare autodestructivă își trăiește apogeul prin impunerea planetară a „corectitudinii politice”, adică a sistematizării nerezonabilului devenite ideologie dominantă.]

Voi trece în revistă premisele nașterii Occidentului și voi trata dereglările contemporane în raport cu subminarea lor. Voi inventaria astfel șase tipuri de subminare ale premiselor și voi obține tot atâtea tipuri de dereglare:

  1. Subminarea comandamentelor etice universale. Dereglarea în raport cu valorile morale. Relativismul. Dispariția „naturii umane”.
  2. Subminarea tradiției. Dereglarea în raport cu timpul. Evacuarea trecutului.
  3. Subminarea ierarhiei și a elitelor. Dereglarea în raport cu valoarea individuală. Egalitarismul.
  4. Subminarea relației dintre sexe. Dereglarea proprie feminismului.
  5. Subminarea cărții. Dereglarea în raport cu centralitatea cuvântului.
  6. Subminarea raportului cu tehnica. Dereglarea prin producerea de dispozitive cu efecte imprevizibile și necontrolabile.
  7. Subminarea comandamentelor etice universale. Dereglarea în raport cu valorile morale. Relativismul. Dispariția „naturii umane”

Secularizarea promovată de iluminismul secolului al XVIII-lea a dezbrăcat valorile moralei de haina teologică cu care ele intraseră în lume. Înlăturând vestmântul religios, ea a păstrat însă comandamentele decalogului și morala iubirii, iertării și a milei, ca fructe coapte căzute din poala unei religii fondatoare. Cum să fi renunțat la ceea ce în fapt  reprezentase cel mai rafinat proiect de reconstrucție a umanului? Cum să fi abandonat un proces de domesticire a speciei care începuse la capătul unui dialog cu divinul? La cea mai rafinată propunere de conviețuire pe care omul o primise sub artificiul unui gir transcendent?

Epoca luminilor a lăsat deoparte forma mitică a acestei propuneri, dar a păstrat „cu sfințenie” conținutul care fusese obținut cu ajutorul scenariului evanghelic. Așa stând lucrurile, noi am rămas etic-creștini, chiar și după ce Dumnezeu a murit. Ideea „frăției universale” pe care Beethoven, de pildă, o propune în Simfonia a IX-a „este invocată nu pentru a respinge vechea cultură creștină, ci pentru a-i salva de la uitare idealul etic”.[3] Pe linia deschisă de iudeo-creștinism, Occidentul a sfârșit prin a promova o credință laică în „natura umană” și în valorile morale eterne ale omenirii. Există, neîndoielnic, lucruri care sunt rele în eternitate, așa cum există și un „a face bine” absolut. Din binomurile nenegociabile ale binelui și răului, ale dreptății și nedreptății, ale adevărului și minciunii, Occidentul a alcătuit  o cartă a comportamentului uman. Ea n-a reușit, ce-i drept, să-l facă pe om angelic, dar cel puțin l-a împiedicat să comită grozăvii încă și mai mari decât cele cu care era obișnuit prin vocația lui naturală.

Contemporaneitatea, în schimb, în siajul lui Marx – urmările gândirii lui ne vor urmări ca o otravă veșnic inoculată în mintea omenirii, cu care aceasta trebuie să se obișnuiască a conviețui – a împins secularizarea, cristalizată în secolul al XVIII-lea sub forma „filozofiei practice” (a eticii kantiene), în teritoriul relativismului total. De vreme ce clasa devine cheia de boltă a societății este firesc ca valorile asumate până atunci în numele întregii omeniri să fie puse de-acum în seama unei singure clase.[4] Ce lucru ingenios! Căci astfel rezulta că, odată cu „răsturnarea” acestei clase și a valorilor „ei” (burgheze), terenul ar fi devenit liber pentru instaurarea altor valori. Minciuna, violența și crima puteau să pătrundă în lume cu acte în regulă. Ele deveneau dintr-odată justificate dacă slujeau pe cine trebuia. Deveneau valori puse în slujba unei „cauze înalte”. Ura a putut fi de-acum organizată și crima ratificată, iar tot ce fusese moștenit și filtrat ca operă a înțelepciunii umane a fost denunțat ca ipocrit și sentimental.  Ceea ce se născuse dintr-un legământ cu transcendența și care, prin trecerea secolelor, devenise general-uman a fost declarat desuet. Revendicându-se dintr-un divorț istoric prost digerat (cel al gândirii care s-a despărțit de dogmă și de religie), relativismul lui „totul este permis” a aruncat, cum se spune, și „copilul odată cu apa din copaie”.  Au fost evacuate, cu această ocazie, imperativele etice care articulaseră lumea Occidentului  și deveniseră ghiduri universale ale comportamentului uman.

Merită să repetăm la nesfârșit că Occidentul este singura civilizație din istorie care a reușit să execute cu succes ritul de trecere de la un spațiu religios fondator la unul laic intens creator. (Vedem astăzi la ce tragedii cumplite duce incapacitatea statelor islamice de a despărți statul și viața civică de legea religioasă.) Temeliile religioase ale Occidentului s-au retras în cele din urmă în adâncul invizibil al istoriei lor, pentru a face loc – și a o lăsa să se vadă în toată splendoarea ei – unei formidabile succesiuni de suprastructuri laice. Ieșirea din religie simultan cu păstarea premiselor ei morale a fost marea reușită a Occidentului. Traversarea spațiului educativ rezultat dintr-un pact cu divinul s-a soldat cu o mișcare liberă și suverană a umanului, cu un destin autoconstruit sub privirea distantă a unui zeu părăsit și îngăduitor. Nici o altă societate, în afara celei occidentale, nu a sfârșit prin a răspunde astfel în termeni laici la marile întrebări pe care omul și le pusese mai întâi în termeni religioși. Aceste răspunsuri, rezonabile atât prin esența lor fondatoare cât și prin funcția lor orientativă (ca să nu mai vorbim de venerabilitatea pe care le-o conferă vârsta lor milenară), sunt astăzi abolite de istoria corectitudinii politice universitare a ultimelor cinci decenii.

  1. Subminarea tradiției. Dereglarea în raport cu timpul. Evacuarea trecutului

Ține de însuși felul în care timpul ni se sustrage să nu putem spune în care dintre dimensiunile lui – trecut, prezent, viitor – el se exprimă (sau ne exprimă) mai bine. Perplexitatea Sfântului Augustin în fața esenței timpului („dacă nimeni nu mă întreabă ce este timpul, știu să spun, dacă mă întreabă și încerc să explic, nu știu”) s-a însoțit totuși cu o privilegiere a trecutului, de vreme ce prezentul e fragil, e timpul pasajului continuu care se pierde în trecut și în care viitorul nu e, încă. Trecutul, cel puțin, are alura timpului depozitat. Heidegger, dimpotrivă, a privilegiat viitorul, de vreme ce ființa mea este proiect și se hrănește din fandarea în ce voi fi, ce voi face și ce voi deveni. Prezentul, cu caracterul lui fugitiv și disparent, n-a avut trecere metafizică, ci a fost exploatat mai degrabă ca topos sapiențial, în genul apoftegmei horațiene carpe diem („trăiește clipa”) – explicată prin nepredictibilitatea viitorului : quam minimum credula postero („încrede-te pe cât poți mai puțin în ziua de mâine”).

Nu știu să spun când a apărut încrederea orgolioasă în prezent și credința că „acum” e absolutul timpului.[5] Poate că la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu optimismul nemărginit pe care l-au indus în sufletele occidentalilor  marile progrese ale tehnicii? Cert este că, fixat la scara temporală a unei generații, prezentul și-a pierdut caracterul disparent și a devenit măsurabil în precara lui consistență: acum a devenit „acum când eu intru pe scena lumii”, acum când îmi afirm superioritatea de ființă în viață, acum când este „vremea mea” și când, viu și activ fiind, pot să mă angajez în schimbarea destinelor lumii. Conflictul dintre generații are la bază considerarea prezentului meu ca înălțime absolută a timpului, ca ultim „strigăt” al lui. De aici, de pe culmea prezentului meu, a putut fi aruncată o privire disprețuitoare asupra vârstnicilor, asupra  celor dispăruți și a trecutului lor. De la înălțimea aroganței celor vii, morții au putut fi izgoniți din comunitate și șterși din memoria ei. Cu fiecare uitare revoluționară care așază ceasul istoriei la zero, lumea rămâne teritoriul trist și însingurat al celor vii și trufași. Nemaiîmpărțind timpul cu mine, nemaifiindu-mi contemporani, cei morți îmi sunt automat inferiori. A fi contemporan devine o calitate în sine. Prezentul, care se instituie în punct de observație al timpului, disprețuiește tot ce vine din trecut ca revolut. Tot ce e nou e superior pentru că este nou și pentru că e făcut de noi.

„Ce e trecut este ipso facto învechit, depășit, tot ce e contemporan devine locul judecății de «apoi». Fiind contemporan ești îndreptățit să judeci trecutul. Vreau să spun că trecutul ajunge să fie la cheremul prezentului prin simpla sa poziționare temporală”. Și: „Astfel se creează o confuzie între «nou» pe de o parte și «superior» sau «avansat» pe de alta.”[6]

Acest „provincialism al contemporaneității”, cum l-a numit Alexandru Dragomir – el ignoră faptul că „dacă astăzi e vetust ceea ce a fost ieri, atunci mâine o să fie vetust ceea ce azi e superior ș.a.m.d.”[7] –,  nu mai are de făcut decât un pas până la lichidarea trecutului, în speță până la cultura repudierii, „ca cultură oficială a universității postmoderne”  și ca evacuare a oricărui ritual de trecere.[8]

Orice revoluție care este rezultatul unei violențe ridicate la rangul de virtute[9] reprezintă o violare a timpului în curgerea lui firească dinspre trecut spre viitor. „Culturile repudierii implică o încercare sitematică și aproape paranoidă de a examina imaginile fermecătoare ale acelei vieți de demult și de a le arunca apoi, pe rând, la groapă”[10]; ele reprezintă „o întrerupere aberantă a stabilității obișnuite”[11], eliminarea  prostească și vinovată din viața oamenilor a acelei „fețe blânde și molcome a timpului”[12]. Ortega y Gasset a vorbit în acest context despre „mințile confuze din 1789”, care „au călcat în picioare și au distrus dreptul fundamental al omului […], dreptul la continuitate”:

„Bietele dobitoace se trezesc în fiecare dimineață în fața uitării a tot ce au trăit în ajun […]. Tigrul de azi e identic cu cel de acum șase mii de ani, pentu că fiecare tigru trebuie să înceapă prin a redeveni tigru, ca și cum nu ar mai fi fost înainte nici unul. În schimb omul, grație capacității sale de a-și aminti, acumulează trecutul, pe al său și pe al strămoșilor săi, îl stăpânește și profită de pe urma lui. Omul nu este niciodată primul om. […] A rupe continuitatea cu trecutul, a vrea să începi din nou înseamnă a aspira să cobori și să plagiezi urangutanul.”[13]

În numele acestui „drept la continuitate” ne-am iubit noi bătrânii, iar ei, ca magiștri, au făcut din noi – vorba este a lui Noica – „materia  devenirii în celălalt”, trecându-ne, când nu eram decât o promisiune, tot ce adunaseră mai bun în ei. Un lanț al iubirii leagă – sau ar trebui să lege între ele – generațiile. Fiecare generație, dacă nu vrea să dispară din istorie, este obligată să privească mai întâi înapoi, pentru ca să poată pe urmă împinge viața înainte și s-o facă să renască, de fiecare dată, în splendoarea altei întruchipări.

  1. Subminarea ierarhiei și a elitelor. Dereglarea în raport cu valoarea individuală. Egalitarismul

Nimic din ce e excepțional nu poate fi, prin însăși natura cuvântului, „mult”. Excepționalul trimite prin chiar esența lui la individualități și la apariții rare. Oamenii care au tras omenirea înainte, care au trăit pentru toți ceilalți, fie inventând lucruri care le-au ușurat tuturor viața, fie creând tiparele de sensibilitate, de inteligență și bun gust ale societății, oamenii care au vertebrat istoria câte unui domeniu au fost, raportați la masa umană a fiecărei epoci sau a unei țări, puțini. Ei au fost, statistic vorbind, excepția, și de-abia prin fapta lor s-a născut, pentru toți ceilalți, o regulă. Becul a fost inventat de un singur individ, dar a devenit, pentru toți, regula iluminatului nocturn. Cum să-i amesteci atunci pe-acești „puțini” cu „toți” și cu „cei mulți”, spunând că oamenii sunt egali de la natură?

Când John Stuart Mill a scris cartea care a devenit Biblia liberalismului modern, Despre libertate, a pornit de la o observație pentru care astăzi ar fi fost dat afară din universitate. Iată ce scria el în 1859:

„Adevărul adevărat este că, idiferent ce omagiu s-ar pretinde că se acordă, sau chiar s-ar acorda, superiorității spirituale, tendința generală de evoluție a lucrurilor în întreaga lume face din mediocritate puterea dominantă în rândurile oamenilor.” Și: „Nivelul mediu al oamenilor este modest nu doar în ce privește intelectul, ci și în ce privește înclinațiile: ei nu au gusturi sau dorințe îndeajuns de puternice pentru a-i determina să facă ceva neobișnuit și, ca urmare, nu îi înțeleg pe cei care au asemenea înclinații. […] Norma aceasta constă, expres sau tacit, în a nu dori nimic cu ardoare.”[14]

„A nu dori nimic cu ardoare…”. Când minoritățile autoritare care reprezintă „corectitudinea politică” reprimă singura minoritate veritabilă  (minoritatea celor care „doresc ceva cu ardoare”), cu gândul că majoritatea n-ar trebui lezată prin discriminările pe care (de altminteri) însăși natura le operează în noi, ei dau dovadă de o uriașă rea-credință. Se fac că nu știu, potrivit unei vorbe faimoase a lui Ortega y Gasset, că „individul de elită nu este pretențiosul care se crede superior celorlalți, ci acela care este mai exigent cu sine decât cu alții…”[15]. Această minoritate a indivizilor de elită este cea pe care a omagiat-o Mill:

„… nici un lucru nu s-a făcut vreodată fără ca să-l fi făcut cineva primul și […] tot ce este bun este rod al originalității…” Și: „… în comparație cu întreaga omenire, puțini sunt cei ale căror experimente, dacă ar fi adoptate de alții, ar putea să constituie o îmbunătățire a practicilor statornicite. Dar această minoritate este sarea pământului; fără ea, viața omului ar deveni o baltă stătută. Nu numai că ei aduc pe lume lucruri bune care înainte nu existau; dar ei sunt cei care mențin vii lucrurile deja existente.”[16]

Iată de ce, dacă „începutul tuturor lucrurilor înțelepte și nobile vine și trebuie să vină de la indivizi; în general, mai întâi de la un singur individ”, atunci ceea ce rămâne de făcut spre binele societății este ca „omul obișnuit, spre cinstea și gloria lui, să urmeze această inițiativă”.[17]

Se pare că toți marii intelectuali ajung, mai devreme sau mai târziu, să dezespere de țara lor. A făcut-o în mod exemplar Nietzsche pentru Germania, a făcut-o Ortega y Gasset pentru Spania. În Spania nevertebrată (1921), acesta evaluează starea națiunilor după acest unic indice al lui Mill: cât de dispus este un popor să profite de existența  minților excepționale și să cultive solul din care ele răsar? Cât de dispus este el, în termenii lui Ortega, să creeze un echilibru între „exemplaritate” și „docilitate”?

„Această capacitate de a se entuziasma de optim, de a se lăsa răpit de o perfecțiune tranzitorie, de a fi docil față de un arhetip sau o formă exemplară este funcția pe care omul o adaugă animalului și care ne înzestrează specia cu progresivitate, spre deosebire de stabilitatea relativă a celorlalte ființe vii.”[18]

Așadar, „o rasă este superioară alteia atunci când izbutește să posede un număr mare de indivizi eminenți”, aflați în echilibru cu o masă care acceptă să-i urmeze și să-i onoreze ca atare.

„Când un popor se târăște de-a lungul secolelor cu sănătatea grav șubrezită, aceasta se întâmplă întotdeauna fie pentru că îi lipsesc oameni exemplari, fie pentru că masele sunt indocile. Conjunctura extremă este aceea când survin ambele situații.”[19]

Cazul poporului spaniol este al celor care, „printr-o stranie și tragică pervertire a instinctului specializat în valorizări”, își ignoră modelele. De secole, spune Ortega y Gasset, el „detestă orice om exemplar sau, cel puțin, este orb în fața calităților excelente. Când se lasă mișcat de cineva, e vorba, aproape invariabil, de cine știe ce personaj netrebnic și inferior care se pune în slujba instinctelor multitudinare.”[20] (Dacă spaniolii sunt beșteliți astfel, ce ar trebui să spunem noi despre poporul român, despre felul în care își alege el astăzi modelele și despre „indocilitatea” lui în fața „exemplarității”?)

Toată istoria unui popor depinde, așadar, de „relațiile dintre mase și minoritățile ei selecte”. Iar acestea trebuie să atingă un grad maxim de varietate, pentru a activa toate „funcțiile vitale” ale unui organism social:

„Excelența acestor personalități optime este de factură foarte diferită. În interiorul fiecărei clase sau al fiecărui grup se detașază anumiți indivizi în care calitățile proprii clasei sau grupului se manifestă superlativ. O națiune nu și-ar putea alimenta necesitățile istorice dacă s-ar întemeia pe un singur tip de excelență. E nevoie, pe lângă savanții și artiștii eminenți, de militarul exemplar, de industriașul perfect, de muncitorul model și chiar de omul de lume genial. Și la fel de mult, și chiar în mai mare măsură, o națiune are nevoie de femei sublime.  Carența prelungită a unora din aceste cardinale de perfecțiune se va face simțită în cele din urmă în dezvoltarea multiseculară a vieții naționale. Rasa va ajunge să șchiopăteze cumva și această claudicație îi va aduce în final decadența totală. Căci există un anumit minim de funcții vitale superioare pe care orice popor trebuie să le exercite cum se cuvine, sub amenințarea pedepsei cu moartea. În acest scop, e necesar ca în popor să existe întotdeauna indivizi dotați exemplar în vederea exercitării acestor funcții.”[21]

Sănătatea unui popor și, până la urmă, a omenirii în ansamblul ei constă, așadar, în acest echilibru dintre existența modelului și acceptarea lui ca firească. Dar dacă așa stau lucrurile, ce ar fi simțit oare Ortega y Gasset în fața propunerii de „planificare antielitistă” la nivelul universităților, făcută  prin introducerea unor standarde de omogenizare având în centrul lor mediocrizarea ca apropiere a extremelor? Iată ce cerea în 1968 Eric Robinson, consilierul partidului laburist pe probleme de educație:

„Mai devreme sau mai târziu, această țară trebuie să se confrunte cu o reformă largă a învățământului de dincolo de școală – o reformă care să coboare învățământul superior din turnul de fildeș și să-l facă disponibil pentru toți. Acest lucru va fi realizat printr-o bătălie mai sângeroasă decât cea pentru reforma largă a învățământului mediu [și va presupune] […] o coborâre a nivelului celor ce au și o ridicare a nivelului celor care nu au.” [22]

Această propoziție reia în termeni pozitivi ceea ce, în 1859,  Mill semnalase deja ca fiind tendința  primejdioasă a epocii: „Toate schimbările politice încurajează această apropiere, căci ele tind, fără excepție, să îi ridice pe cei de jos și să îi coboare pe cei de sus.”[23]

Dar, ne putem întreba, de ce trebuie să ne dea o stare de disconfort gândul că există ceva care ne este superior?[24] Și de ce trebuie să vedem în asta o discriminare, de vreme ce aici nu e vorba de mentalitatea arogantă a unei elite, ci de însăși natura care operează discriminator în opțiunile ei perfect aleatorii? De ce, așadar, ar trebui să mă jignească pe mine existența lui Kant, de pildă? De ce ar fi de dorit ca el să coboare către nivelul meu? Este evident că din micșorarea prăpastiei existente între noi, eu aș ieși câștigat, dar restul lumii ar pierde.

Și mai e ceva care trebuie spus împotriva alergiei pe care o provoacă la reprezentanții corectitudinii politice ideea de superior, exemplar, excepție, model etc. A face elogiul elitelor nu înseamnă a nu iubi oamenii, iar a-i admira pe „cei puțini” nu înseamnă a-i disprețui pe „cei mulți”. „Cei puțini” i-au iubit pe „cei mulți”: i-au civilizat, le-au dat un comportament superior, un mod superior de a simți, un gust superior, o așezare mai avantajoasă în lume și între semenii lor. Tot ce-au făcut ei mai de soi și care i-a situat mult dincolo de media umană a fost oferit și s-a născut din capul locului ca dar. Bucuria care însoțește o ispravă de excepție îi vizează pe ceilalți, și nu pe autorul ei. Individul care a inventat roata n-a inventat-o doar pentru el. Cel care a inventat becul nu l-a inventat ca să aibă lumină doar în camera lui. Schubert nu și-a scris Impromptu-urile ca să le asculte singur între patru pereți.

Poate că lucrul cel mai important pe care l-a pierdut epoca noastră este măreția respectului. Însă o cultură a respectului nu poate să existe câtă vreme, elogiată, mediocritatea este așezată în centrul vieții ca garanție a confortului mental. „Caracteristica momentului este că sufletul mediocru, știindu-se astfel, are cutezanța de a afirma drepturile mediocrității și [de a] le impune pretutindeni.”[25]

  1. Subminarea  relației dintre sexe. Dereglarea proprie feminismului. Sexismul

Nimeni nu poate să conteste primitivismul societăților organizate pe supremația mușchilor. Că este o barbarie să proclami dreptul de dominare al unui sex asupra altuia și să împarți sexele în „tari” și „slabe” ține, iarăși, de evidență. Dar se poate rezolva acest conflict și se pot elimina consecințele unei injustiții istorice prin încercarea de a șterge diferența dintre sexe? Splendoarea întâlnirii dintre ele nu are loc tocmai în virtutea diferenței lor? Iar promovarea acestei diferențe trebuie oare să se facă neapărat în vederea năpăstuirii unuia dintre sexe? De ce nu s-ar face ea în beneficiul amândurora? De veme ce există atracție sexuală între sexe diferite, este firesc ca bărbatul să fie tentat să-și pună în lumină masculinitatea, așa precum femeia feminitatea. Dacă fiecare individ este interesat de traiectoria erotică a vieții sale, e normal ca el să-și dorească să întâlnească un reprezentant cât mai bine conturat al celuilalt sex.

Așa stând lucrurile, propunerea feminismul ca relația dintre sexe să se reașeze estompându-se diferența dintre ele nu pare să fie lucrul cel mai rezonabil din lume.  E greu de înțeles de ce eliminarea unei injustiții istorice trebuie să se facă prin atacarea fondului natural al chestiunii. Pot fi diferențele biologice remodelate până la dispariția lor? Și revenind: de ce ar trebui să dispară o diferență care face parte din frumusețea acestei lumi? Nu oare pe „misterul zeului Eros” s-a născut o parte considerabilă din arta mare a lumii?

Din tot ce am citit pe tema feminismului, nu am găsit nicăieri o explicație mai limpede a acestei „dereglări” decât cea pe care a dat-o tot Alexandru Dragomir. La sfârșitul capitolului intitulat „Despre bărbat și femeie” din Crase banalități metafizice, Dragomir explică dereglarea feminismului prin confundarea diferenței cu discriminarea:

„Când îți propui să suprimi diferența sexuală, problema nu este dacă poți – pentru că până la un punct chiar poți –, ci dacă e bine, e firesc să faci așa sau, dimpotrivă, este iresponsabil. Se poate reduce această discuție la o dezbatere „conservator versus progresist”? În cazul feminismului grav este că problema de esență este înlocuită cu una istorică și de acțiune. Întrucât diferențele sunt considerate discriminări și, ca atare, ele devin  «nedrepte», se cere de urgență o intervenție a omului. Se trece de la fenomenologie la etică și apoi la politică: să reparăm o nedreptate! Feminismul – și aceasta este eroarea lui – pleacă nu de la diferență, ci de la stadiul ei degradat, care este discriminarea.”[26]

Din economia feminismului ca denunțare globală a discriminării sexuale face în mod nemijlocit parte condamnarea sexismului. Uimitorul paradox pe care-l aduce cu sine această condamnare constă în faptul că variantele compensativ-reparatorii pe care ea le propune sfârșesc prin a face din sex unicul criteriu de performare a unei acțiuni, exact acolo unde, ca diferență, sexul era chemat să dispară. Vrând să șteargă urmele unei nedreptăți istorice, feminismul promovează femeia ca femeie, devenind  în chip subreptice și paradoxal vinovat exact de lucrul pe care-l combătea: el devine sexist.

Lucrul acesta se vede cel mai bine din felul în care au înțeles liderii unor partide socialiste din Occident să-și alcătuiască guvernele. În clipa de față, 54,2% din miniștrii guvernului suedez sunt în mod deliberat femei, în timp ce Franța, cu 47,6%, se situează, din acest punct de vedere, pe locul doi în UE. (Grecia, cu 4,8% e pe ultimul loc. Quod erat demonstrandum! Să fie colapsul financiar al grecilor rezultatul slabei reprezentări a femeilor în guvern?) Ca și cum guvernarea unei țări se face cu sexul, și nu cu capul! Sexismul în acest caz nu se manifestă ca discriminare a sexului (în speță a celui feminin), ci ca exaltare a lui, de vreme ce el, și nu competența individuală, devine criteriu pentru formarea unei echipe menite să performeze în plan social.  Recent, în Marea Britanie, ajuns lider al partidului laburist de opoziție, Jeremy Corbyn și-a făcut public „cabinetul din umbră” (shadow Cabinet), lăudâdu-se cu faptul că, pentru prima oară în istorie, englezii, dacă laburiștii vor câștiga alegerile, vor avea un guvern alcătuit din 16 femei și 15 bărbați, iar că în acest guvern principalele demnități (the great offices of state) vor fi deținute de femei. Căci, a declarat el, e bine să ne gândim că aceste funcții au fost stabilite într-o epocă anterioară celei din secolul 19, „în care femeile și muncitorii nu aveau nici măcar drept de vot”. Dacă ar fi gândit consecvent, vrând să repare o nedreptate istorică, Jeremy Corbyn ar fi trebuit să-și alcătuiască cabinetul dintr-un număr egal de femei și muncitori. El s-a oprit însă la femei, practicând un sexism à l᾽envers. Căci orice guvern alcătuit după criterii de reprezentare sexuală e o manifestare de sexism.  În acest caz, sexismul își schimbă semnul: el nu mai trimite la discriminarea sexului, ci la determinarea prin sex a unei activități – guvernarea – parasexuale. Corbyn e sexist pentru că gândește funcția de guvernare nu în termeni de competență – care nu au nimic în comun cu sexul –, ci în termeni de sex. Acest admirator declarat al lui Chavez, punând accentul pe prezența majoritară a femeilor în guvernul său, nu repară în fapt o nedreptate istorică (în fond au existat destule femei – de la Elisabeta I și până la Margaret Thatcher – în mâinile cărora a stat destinul politic al Angliei), ci introduce un criteriu de sex acolo unde nu avea ce căuta decât unul de performanță.

  1. Subminarea cărții. Dereglarea în raport cu centralitatea cuvântului

Sunt momente (de  depresie) în care încep să cred că aparțin ultimei generații care a pus cartea în centrul existenței umane. Cred că datorez acestui „bibliocentrism” norocul de a fi cunoscut foarte multă lume bună. Dat fiind că în lumea spiritului suntem cu toții contemporani, am cunoscut mulți oameni care trăiseră cu mii sau cu sute de ani în urmă (Homer cred că rămâne cel mai vârstnic între cunoștințele mele). Grație cărții, mi-am cunoscut „departele meu în timp”. Lui Noica îi plăcea să repete cuvintele astea de câte ori venea vorba despre carte și despre rosturile ei. Există lucruri care se bucură de o asemenea prețuire și care fac parte în asemenea măsură din firescul vieții noastre,  încât, în cazul lor, întrebările „de ce”?” sau „la ce bun?” nu mai au sens. Asemenea lucruri aparțin subînțelesului. Acesta e și cazul cărții. Das Buch hat kein warum. Cartea nu are un „de ce?”. Prima oară când cineva m-a întrebat (n-aveam mai mult de 18 de ani) de ce citesc (pe un ton din care reieșea că ar fi trebuit totuși să mă apuc de ceva solid în viață), n-am avut un răspuns limpede de dat. „Păi, am bâiguit, pentru că toți oamenii citesc…”. Nici măcar nu era adevărat.

Allan Bloom, pe care l-am pomenit deja, a vorbit ca nimeni altul, în marginea ravagiilor provocate de insurecțiile din campusurile universitare ale anilor ᾽60, despre moartea „Marilor Cărți”. Ce sunt Marile Cărți? Câtuși de puțin acele obiecte snoabe de cultură, falsificate  în esența lor, pe care alunecă uneori existența înalt-frivolă și mondenă a unora dintre noi. Marile Cărți sunt oferte concurente de viață. Pe parcursul formării, profesorii de umanioare pun aceste oferte la dispoziția studenților, întocmai cum fac țăranii care-și expun pe tarabele pieții tot ce a ieșit mai bun de pe urma muncii lor. Iar studenții au sarcina de a străbate piața de cărți a omenirii (profesorii doar îi conduc prin fața tarabelor, prezentându-le fiecare produs) și de a alege liber marfa care le convine. Profesorii le oferă studenților Marile Cărți ca pe tot atâtea fețe ale adevărului pe care omenirea le-a selecționat de-a lungul istoriei sale. Această introducere în „comerțul cu morții”, cu marii dispăruți ai omenirii, grație cărora omenirea se poate lăuda că este bogată și că are mereu o zestre de lăsat în urma ei, este esența cititului și a studiului umanistic. Cineva care, citind o carte mare, nu simte că aceasta îi schimbă așezarea pieselor de pe tabla de joc a vieții citește degeaba. „O asemenea experiență, spune Bloom, constituie o condiție a investigării întrebării absolute «Ce este omul?».”[27] Fiind acea ramură a umanității care a crezut că viața nu poate fi trăită fără un răspuns prealabil și elaborat la întrebarea „cum anume se cuvine să trăiești?”, Occidentul s-a născut pe temelia Marilor Cărți. Descoperirea că noi suntem contemporani cu cei dispăruți și că, fără răspunsurile lor alternative la întrebările fundamentale ale vieții, noi am trăi sărman și la întâmplare este esența esențelor Occidentului. Din această cauză s-a spus că Occidentul nu poate fi gândit fără „centralitatea cuvântului” și fără „construcția clasică bazată pe discurs”.[28] Oamenii și-au trecut de la o generație la alta – pe un pat de cuvinte lucrat cu măiestria cu care Ulise își construise patul conjugal, și apoi restul casei, pornind de la trunchiul arborelui ce va deveni astfel axa viitorului palat – tot ceea ce trăind ca sentiment, gând și experiență de viață putuse fi transformat în spirit obiectiv și trecut în cuvinte. Toate tiparele sensibilității omenești, toate felurile noastre de a râde, de a ne bucura, de-a urî, de-a admira, de-a invidia, de-a iubi, de a fi triști, sublimi, compasivi, egoiști sau abjecți și așa mai departe, și toate felurile noastre de a gândi bine au fost create în atelierele de îmbinat cuvinte ale marilor scriitori ai lumii. Ce sminteală (ce „dereglare a minții”) trebuie să cuprindă omenirea ca să vrea să se desprindă de sursele sale de a  fi! Ei bine, această sminteală s-a produs, bulversând poate pentru totdeauna  programele de studiu din universitățile Occidentului (apoi, pe urmele ei, tiparele gândirii publice) și disprețuind potențialul înalt al spiritului uman care există, cel puțin în adolescență, în fiecare ființă umană.[29]

Două pericole pândesc în permanență Marile Cărți ca instrumente de cunoaștere existențială (căci cărțile bune asta sunt: unelte de trăit): 1. Alunecarea într-o post-cultură sau sub-cultură a imaginii însoțită de „retragerea din cuvinte generalizată”[30]; 2. Transformarea Marilor Cărți în obiecte repudiate, devenite ținta feluritelor revoluții culturale, etichetarea lor ca „desuete” și evacuarea lor definitivă din spațiul vieții publice și universitare. Spun „pândesc”, dar de fapt aceste două lucruri s-au petrecut deja și răul făcut de ele pare să fie ireversibil. Locul disciplinelor în jurul cărora s-au construit vreme de secole universitățile Europei, locul studierii marilor producții ale artei, religiei și filozofiei, care reușiseră să-i dea omenirii o justificare (dacă nu direct scuza de a fi), l-au luat multiculturalismul, studiile de gen, grimasele psihologiei și sociologiei, mereu nesigure de metoda și demersul lor și complexate de statutul lor de „științe slabe”.

Lucrurile au ajuns atât de departe în curricula universitare, încât, citindu-le, ai senzația că Occidentul a sfârșit prin a se rușina de tot ce a făcut în beneficiul speciei umane. A devenit o formă de impudoare și un lucru teribil de „incorect politic” (el jignește celelalte civilizații, s-a spus, și creează ierarhii între culturi) să amintești, ca european, că în civilizația occidentală și niciunde altundeva au foat create teatrul, filozofia, romanul, perspectiva în pictură, muzica simfonică, știința și tehnica lumii. A afirma aceste lucruri care sunt de ordinul evidenței este socotic drept impudic, jignitor și arogant. Recomandabil ar fi ca Occidentul să se poarte azi ca și cum s-ar rușina de tot ce a făcut în beneficiul întregii omeniri. Pentru a preîntâmpina atitudinea umilitoare, trufia, privirea de pe cal nu e oare mai firesc să înconjuri cu tăcere locurile de naștere ale excelenței și extraordinarului? Dar mai trebuie spus că, deschis fiind către toate zările lumii, Occidentul n-a trebuit să aștepte manifestele multiculturalismului ca să studieze aportul tuturor etniilor la civilizația planetară. Catedre de orientalism, etnologie, folclor african, istorie a religiilor, antropologie comparată etc. existau încă din secolul 19, fără să fi fost nevoie ca acest interes și această curiozitate să se însoțească, ca astăzi în unele universități americane, cu eliminarea studierii „scriitorilor caucazieni morți” (dead white / or caucasian /  writers).

  1. Subminarea raportului cu tehnica. Dereglarea prin producerea de dispozitive cu efecte imprevizibile și necontrolabile

În romanul  Nemurirea, Milan Kundera spune că Goethe a fost pesemne ultimul european la care cunoștințele despre lumea din jur nu erau depășite de principiile de funcționare ale dispozitivelor tehnice. Altfel spus, acestea nu-i întorseseră încă omului fața neprietenoasă a insondabilității lor și el nu se simțea luat în posesie de ustensilele pe care le crease. Îl ajutau, fără să devină nocive și fără să facă din misterul funcționării lor un prilej de neliniște.  Le păstorea, fără să termine prin a fi luat în primire de ele. Rămânea ferm în mijocul a ceea ce crease, asemeni unui creator nedizlocat de propria lui faptă.

„Goethe a trăit acea clipă scurtă și unică a istoriei, al cărei nivel tehnic permitea vieții un anumit confort, iar omul cultivat și instruit se mai pricepea la toate ustensilele și aparatele pe care le folosea. Goethe știa din ce și cum fusese construită casa în care locuia, știa de ce dă lumină lampa cu gaz, cunoștea mecanismul telescopului său cu care privea planeta Mercur […]. Lumea obiectelor tehnice era pentru el inteligibilă și transparentă. Așa a fost marele moment goethean în miezul istoriei europene, moment în urma căruia va rămâne o cicatrice nostalgică în inima omului încarcerat în cabina unui ascensor ce se zgâlțâie și dansează.”[31]

Cât de departe suntem noi de acest moment? În ce măsură un aparat care, în relația cu noi, își potențează misterul nu va sfârși, integrat în viața noastră, prin a o disloca și a o corupe? „Desigur, încă de la apariția lui homo sapiens au existat dispozitive, dar s-ar putea spune că astăzi nu există nici un singur moment în viața indivizilor care să nu fie modelat, contaminat sau controlat de un dispozitiv oarecare.”[32] Priviți o clipă peisajul oamenilor care stau așezați într-un metrou. Nici unul nu este pierdut în gândurile sale, foarte puțini stau cu o carte deschisă. Majoritatea sunt cufundați în manevrarea unui device. Se poate spune că acesta le dictează ritmul de viață și le polarizează, vidându-i de tot ce e al lor, toate preocupările. N-ați văzut cupluri de adolescenți care, pe o bancă într-un parc, stau cu tâmplele lipite și privesc, pierduți într-un extaz comun, ecranul minuscul al unui Iphone?

Iphone-ul… Cu un aparat cât o carte de joc ai acces, dintr-odată, la tot universul. Apoi constați că, prin numărul tău de „mobil”, tot universul are acces la tine. Părea că putem controla lumea de pe un one touch și iată-ne controlați de ea. Oricine te poate suna și îți poate trimite „mesaje” la orice oră din zi sau din noapte: ziariști, brockeri, necunoscuți, fonduri de investiții, vânzători on line, colegi care te caută pentru aniversarea a 40 de ani de la terminarea liceului… La început am crezut că am deschis o fereastră miraculoasă către lume și sfârșim prin a ne pomeni cu o ușă dată de perete: aici, musafirul își anunță vizita în clipa în care, de fapt, e deja în dormitorul tău.

Straniu, apoi, cum această dereglare a raportului meu cu tehnica sfârșește ca dereglare a raportului meu cu mine. Ce golire a eului nostru de propriile noastre trăiri se obține la capătul unei zile de butonări și tastări! Cât mai rămâne din ființa unui om după ce a terminat de mânuit toată aparatura unei zile?

Concluzie

Am pornit toată această analiză de la o vorbă a lui Pascal din Cugetări: „Cele mai nerezonabile lucruri devin cele mai rezonabile din pricina dereglării oamenilor.” Mi s-a părut că cele mai nerezonabile lucruri din epoca noastră devenite rezonabile pot fi grupate și inventariate sub forma a șase „dereglări ale oamenilor”; primele cinci aparțin categoric acelei variante de terorism intelectual care, de prin anii ᾽90, poartă oficial numele de „corectitudine politică”. Am interpretat aceste „dereglări contemporane” proprii corectitudinii politice ca forme ale ideologiei, adică ale acelei gândiri care nu poate delimita, în formularea unei judecăți, elementul distorsionat pasional de cel rațional. Dar cum se pot impune unei majorități (care, în sinea ei, refuză tiparul dereglat impus) dereglările aparținând unor minți ce organizează nerezonabilul? Cum ajung ele să devină ghiduri de conduită?

Gândirea ideologică, care-și adună astăzi liniile de forță în „corectitudinea politică” (ca și cum s-ar putea alcătui definitiv o cartă a ceea ce trebuie gândit în fiecare conjunctură a vieții!), se asociază cu următoarele trei elemente[33]: 1. O minoritate afină, difuză și omniprezentă în nodurile de comunicare ale societății, care proclamă că deține adevărul, indiferent de gradul de disputabilitate al unei probleme. 2. Impunerea acestui adevăr prin dictat, intimidare, amenințare și, la limită, violență. 3. Infestarea minților majorității, cenzurarea rezonabilului și transformarea nerezonabilului în rezonabil prin acapararea mijloacelor de comunicare în masă.

Corectitudinea politică este refugiul intelectualilor de stânga care, în anii ᾽90, s-au pomenit orfani odată cu prăbușirea comunismului. Ea este un surogat al ideologiei comuniste, forma ei „pașnică” de a constrânge și teroriza. Se regăsesc în ea toate temele preferate ale acestei ideologii: tema egalitarismului, ura față de elite, ura față de tradiție, ura față de „cultura burgheză” și, până la urmă, ura împotriva a ceea ce o contrazice în esența ei, adică ura împotriva gândirii pe cont propriu.  Ca și ideologii partidelor comuniste, ideologii corectitudinii politice au acel orgoliu care însoțește vitalitatea oricărei minorități (de tip partinic) bine organizate. De aceea ea este dictatorială și inchizitorială. Cel ce „se abate” nu este aruncat la închisoare sau ucis, ci, prin mobilizarea exemplară a unei minorități vizibile și guralive, este dat afară din universitate, refuzat de edituri, expulzat de pe teritoriul mijloacelor de comunicare în masă, amendat, stigmatizat și eliminat din viața socială ca agent cultural activ. Spre deosebire de activiștii comuniști care, după ce acaparează puterea, se instituționalizează, agenții corectitudinii politice n-au o prezență publică oficială. N-au nici măcar un nume. Dar sunt peste tot. Sunt risipiți în universități, în redacțiile ziarelor, în televiziuni, adică în punctele formării spirituale și ale manipulării colective. De acolo, patternul lor de gândire a pătruns pe toate canalele care vascularizează ideologic societatea și a fost „absorbit în legislație și interiorizat în comportamente”.[34] De aceea, fenomenul corectitudinii politice are mai degrabă modul de comportament al unui  gaz care se insinuează în chip invizibil și peste tot. El a creat, difuză, o poliție a gândirii care operează prin fanta subțire ce separă în mintea noastră teritoriul rezonabilului de cel al nerezonabilului. Din această pricină, exponenții corectitudinii politice vin cu toții în descendența sofiștilor din vremea lui Platon și Aristotel, cu singura deosebire că, acolo, construcția nerezonabilului era cel mai adesea practicată ca formă de virtuozitate. Ea lăsa să se înțeleagă că, dincolo de spectacolul oferit publicului ca acrobație a creierului, „adevărata” gândire a sofistului este în altă parte. Puteai bănui că în mintea acestuia exista totuși o rezervație în care gândirea rezonabilă era recuperată. În vreme ce dincoace, paralogismul ocupă integral mintea celui care-l produce, construcția nerezonabilului nefiind acum decât o formă de prostie vastă și încrâncenată.

Nu vreau să închei această meditație pe marginea „dereglării oamenilor” ca pe o răfuială cu un fenomen subaltern al spiritului contemporan. Dar n-aveam cum să ocolesc întâlnirea cu fenomenul corectitudinii politice, de vreme ce, în epoca noastră, el ilustrează exemplar dereglarea gândirii. Până în punctul în care ea capătă forma caricaturalului.

Am avut un profesor la Filozofie care ne spunea că dialectica este metafizica lui „hăis-cea”. Era oarecum un mod de a reformula în limbaj agrest teoria pendulului. Lucrurile, în viața societății, o iau razna când într-o parte, când în alta, orice extremă, odată atinsă, trimițând lucrurile înapoi la punctul lor de echilibru și apoi, din nou, în extrema opusă. Noi trăim astăzi, cu irezonabilele epocii noastre, într-un punct extrem al mișcării pendulului. Fiecare generație are modul ei specific de a-și onora caricatura, de a-și onora, în fond, forma ei de prostie colectivă. Nu știu dacă se poate afirma că fiecare generație își alege dereglarea. Însă sigur este că, până la urmă, istoria o face răspunzătoare de ea. (Sau poate mă înșel.)

N O T E ____________________________

[1] Pornind de la o vorbă a lui Pascal. Ce înseamnă „dereglarea oamenilor”? (în „Contributors”, 6 septembrie 2015).

[2] Cea mai completă analiză a acestui dezastru a fost făcută de Allan Bloom în cartea sa The Closing of the American Mind, apărută în limba română sub titlul Criza spiritului american, traducere de Mona Antohi, Humanitas, București, 2006.

[3] Roger Scruton, Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți, traducere de Dragoș Dodu, Humanitas, București, 2011, p. 189. Și același (p. 43): „Criticile aduse de iluminism vechii autorități erau însoțite de o încercare ferventă și pioasă de a păstra viziunea etică asupra omului”. Și p. 190: „Cultura noastră înaltă este o cultură a iluminismului. Ea invocă o comunitatea istorică a sentimentului, celebrând totodată valorile umane universale”.

[4] „Prin urmare nu există știință, rațiune, logică; ceea ce presupunem că sunt discipline obiective și, prin urmare, valide sunt de fapt științe burgheze, rațiune burgheză și logică burgheză.”  (Paul Johnson, Dușmanii societății, traducere de Dana-Ligia Ilin, Humanitas, București, 2013, p. 265)

[5] Cea mai frumoasă analiză a glorificării lui „acum” ca glorificare a prezentului și a „faptului de a fi contemporan” ca modalitate de confiscare a timpului a fost făcută de Alexandru Dragomir în Crase banalități metafizice, Humanitas, București, 2004, pp. 75-79.

[6] Alexandru Dragomir, op. cit., p. 74 și p. 76.

[7] Idem, p. 74.

[8] Vezi Roger Scruton, op. cit., p. 170 și p. 175.

[9] Paul Johnson, op. cit, p. 342: „Căci violența, propovăduită ca formă de virtute, are nevoie de nemernici. Iar dacă nemernicii nu există, trebuie să fie născociți”.

[10] Idem, p. 170.

[11] Paul Johnson, op. cit., p. 331.

[12] Alexandru Dragomir, op. cit., p. 79.

[13] Ortega y Gasset, Revolta maselor, traducere din spaniolă de Coman Lupu, Humanitas, București, 2007, p. 37.

[14] John Stuart Mill, Despre libertate, traducere din engleză de Adrian-Paul Iliescu, Humanitas, București, 2005, pp. 134 și pp. 139-140.

[15] Ortega y Gasset, op. cit., p. 49.

[16] John Stuart Mill, op. cit., pp. 134 și pp. 132-133

[17] Idem, pp. 136-137.

[18] Ortega y Gasset, Spania nevertebrată, traducere din spaniolă de Sorin Mărculescu, Humanitas, București, 1997, p. 90.

[19] Idem, p. 94.

[20] Ibidem.

[21] Ibid., p. 93.

[22] Apud Paul Johnson, op. cit., p. 230.

[23] John Stuart Mill, op. cit., p. 146.

[24] „O trăsătură permanentă a democrației, întotdeauna și pretutindeni, este tendința de a suprima pretențiile la orice tip de superioritate, convențională sau naturală, în esență prin negarea faptului că ar exista o superioritate…” (Allan Bloom, op. cit., p. 393).

[25] Ortega y Gasset, Revolta maselor, ediția citată, p. 52

[26] Alexandru Dragomir, op. cit., pp. 118-119.

[27] Allan Bloom, op. cit., p. 19.

[28] George Steiner, op. cit., p. 115.

[29] Vezi capitolul „Universitatea” din cartea amintită a lui Allan Bloom.

[30] George Steiner, op. cit., p. 114. Pentru subminarea culturii cărții prin muzica rock, ale cărei „trei mari teme lirice sunt: sexul, ura și o versiune dulceagă, ipocrită a dragostei frățești”, vezi Allan Bloom, capitolul„Studenții” din Criza spiritului american. Muzica rock cultivă „dorința sexuală nedezvoltată și neinstruită”: „Un adolescent al cărui trup palpită în ritmuri orgasmatice, ale cărui sentimente sunt articulate în imnuri închinate bucuriilor onanismului sau ale uciderii părinților; a cărui ambiție e să ajungă celebru și bogat imitându-l pe travestitul care cântă. Pe  scurt, viața e făcută dintr-o fantasmă masturbațională permanentă, preambalată comercial.” (Allan Bloom, op. cit., p. 84).

[31] Milan Kundera, Nemurirea, traducere din cehă de Jean Grosu, Humanitas, București, 2006, pp. 91-92.

[32] Giorgio Agamben, Prietenul și alte eseuri, traducere din italiană de Vlad Russo, Humanitas, București, 2012, p. 42.

[33] Vezi H.- R. Patapievici, Omul recent, Humanitas, București, 2001, cap. „Ce este, cu adevărat, corectitudinea politică?”, pp.306-314.

[34] H.-R. Patapievici, op. cit., p. 314.

Advertisements