Fenomenul Donald Trump

Înca din faza lor prelimnară, alegerile prezidenţiale americane din acest ciclu sunt deosebite. De partea democrată, Hilary Clinton apărea imbatabilă la începutul anului: pentru ea şi cei mai mulţi din partidul democrat, alegerile din 2016 urmau să fie o încoronare şi drumul către aceasta se aştepta să fie necontestat şi fără nici o ameninţare. Nu a fost nici pe departe aşa: contracandidatul ei, congresmanul independent Bernie Sanders, care se numeşte el însuşi un socialist, s-a căţărat în sondaje până la a o depăşi pe fosta primă doamnă, iar scandalurile în care este încurcată Hillary (în special cel legat de atacul ambasadei americane din Benghazi, Libia şi descoperirea că fosta ministra de externe a folosit tot timpul un server de internet particular, ascuns în pivmiţa propriei case, prin care manipula toate documentele oficiale, inclusiv cele top secret) o trag în permanenţă în jos şi procentele ei au coborât în şase luni de la 67% la 33%. Confruntată cu investigaţia de presă şi ancheta FBI în domeniul e-mail-urilor, doamna Clinton s-a încurcat într-o serie de minciuni, dovedite de media. Situaţia poveştii deja poreclite server-gate începe să semene din ce în ce mai mult cu faimosul scandal Watergate, care a dus la dezonoarea şi demisia preşedintelui Nixon.

De partea republicană, neobişnuitul a început cu înscrierea oficială a nu mai puţin de şaisprezece candidaţi, dintre care – până acum – s-au retras din cursă numai doi. Între cei care au intrat în competiţia prezidenţială, au fost şi trei “nepoliticieni”: magnatul Donald Trump, neurochirurgul Ben Carson şi fosta directoare a firmei Hewlett-Packard, Carly Fiorina. Din  primele faze, Trump s-a instalat la conducere şi încet-încet ceilalţi doi au urcat până la poziţiile imediat următoare liderului. Acum, cei trei “nepoliticieni” domină sondajele şi se aşteaptă să câştige primele preliminarii, cele din statele Iowa şi New Hampshire, amândouă foarte importante pentru a identifica pe cei cu şanse adevărate.

Presa l-a întâmpinat pe Trump cu neîncredere şi sarcasm. Prezicerile au fost că va fi curând eliminat, iar calificativele folosite pentru el au avut toate nuanţe peiorative, de la arogant şi incompetent, la clovn, extravagant şi fanfaron. Numai că, din luna mai şi până acum, Trump nu a părăsit prima poziţie şi procentele lui au fost constant între 20 si 33%, în timp ce Jeb Bush se zbate la 4%, iar unul din favoriţii de la început Scott Walker, guvernatorul statului Wisconsin, s-a retras.

Ce se întâmplă? Nu ştiam noi că publicul american detestă ideea că un individ ultrabogat ar putea “cumpăra” alegerile? Nu vrea lumea un şef de stat care are experienţă politică, aşa cum au arătat aproape toate alegerile, cu  preşedinţi aleşi dintre foşti guvernatori, senatori sau congresmani? Dacă e aşa, cum se explică fenomenul Trump?

Un prim factor care i-a adus în fruntea listei pe “amatorii nepoliticieni” este intensa nemulţumire a electoratului republican generată de ineficienţa, lipsa de viziune şi erorile republicanilor din congres. Deşi au câştigat cu doi ani în urmă majoritatea în ambele camere ale congresului, republicanii au fost incapabili să se opună agendei preşedintelui Obama, care împinge ţara într-o direcţie considerată greşită de cea mai mare parte a poporului american. Cu doar câteva zile în urmă, sub presiunea mai multor factori, între care şi puternica acţiune a organizaţiei populare Partidul Ceaiului (Tea Party), speaker-ul camerei reprezentanţilor, John Boehner, a fost silit să demisioneze. Se pare că Mitch Connell, liderul majorităţii republicane din senat, îi va urma.

În acest context, Trump a vorbit deschis şi limpede despre marile probleme care nemulţumesc şi îngrijorează naţiunea: întârzierea refacerii economice, creşterea fără precedent a datoriei naţionale, politica externă ezitantă şi contradictorie a echipei Obama cu insuccese repetate, imigraţia ilegală continuă şi crescândă, scăderea prestigiului Statelor Unite în lume, slăbirea potenţialului forţelor armate, poziţia dezavantajoasă a ţării în relaţiile economice cu China, Japonia şi alţi parteneri, etc.

În timp ce alţi politicieni pun surdina când se discută acest fel de probleme, Trump a enunţat clar lucrurile care trebuiesc remediate, vorbind cu pasiune şi arătând îngrijorare pentru viitorul ţării, dacă nu se iau rapid măsuri drastice de corectare.

Tot din prima fază a preliminarilor, Donald Trump a făcut clar faptul că va susţine financiar propria campanie, fără nicio contribuţie de la donatori şi fără să primească niciun sprijin de la lobby-urile cu agendă şi scopuri proprii, care creează o dependenţă a politicienilor pe care îi susţin, alterând deciziile lor politice viitoare. Acest lucru a conferit autenticitate candidatului Trump, plasându-l într-o altă categorie decât concurenţii lui.

Donald Trump s-a născut într-o familie comfortabilă financiar din Queens, NY şi – după ce a absolvit studiile economice la Universitatea din Pennsylvania – a intrat în afaceri imobiliare. Curând a devenit bogat şi cu banii câştigaţi a construit hoteluri de lux şi cazinouri în marile centre de joc. La sfârşitul anilor ’80, a dat faliment, dar a folosit cu mare abilitate legislaţia prin care a scăpat de o parte din datorii, a restructurat propriile companii şi şi-a refăcut averea. El afirmă că are peste 10 miliarde de dolari, deşi revista Forbes il contrazice şi îl creditează cu “numai” 4,6 miliarde. Dar istoria neobişnuită a unei reveniri atât de spectaculoase de la faliment la o avere şi mai mare îl fac pe Trump să apară în ochii lumii ca un potenţial salvator: dacă a putut să-şi refacă propria avere, de ce nu e el cel care e capabil să refacă şi economia americană?

După primele luni de campanie şi după primele două dezbateri republicane, Trump a arătat, în mai multe ocazii, că nu are cunoştinte profunde de macroeconomie, politică externă, ştiinţe sociale şi diplomaţie. Unele situaţii s-a soldat cu gafe. Dar lumea îi iartă greşelile, mai mult decât a făcut-o şi o face cu alţii. Aruncând răspunsuri sentenţioase şi greşite de mai multe ori, acel tip de răspunsuri care i-ar fi făcut pe alţi politicieni să se prăbuşească, Trump arată a doua zi după întâmplare că îşi menţine poziţia de lider, ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Întrebat ce crede despre acţiunile Rusiei în Siria, Trump a răspuns că nu vede nici o problemă în a-l lăsa pe Putin să se angajeze în conflictul militar cu rebelii şi ISIS, fiindcă în final el se va împotmoli acolo: lasă-l pe el să o facă, de ce să intrăm noi în haosul creat în Orientul Mijlociu (citat din memorie). Trump a fost obişnuit pentru decenii să ia hotărâri necontestate şi să nu fie contrazis în conducerea multelor lui companii. Succesul înregistrat îi dă pornirea să răspundă repede, fără prea multă gândire. Te întrebi dacă un astfel de candidat reuşeşte să ajungă preşedinte va avea el flerul şi norocul de a găsi un Kissinger, care să-i compenseze limitele?

Printre alte calităţi pe care şi le asumă Donald Trump este şi aceea de a avea o lungă experienţă în a lua decizii grele, care s-au dovedit bune. Voi fi capabil să fac negocieri şi înţelegeri mult mai bune decât cele ale politicienilor de azi, dintre care mulţi nu au habar ce fac (citat din memorie) spune prea puţin modestul miliardar.

Căderea lui Trump în sondaje şi în opinia generală a fost prezisă de mai multe ori, dar nu s-a întâmplat. Chiar şi apariţia lui fizică, cu o coafură extravagantă şi cu gesticulaţie exagerată, ar trebui să fie în defavoarea succesului, dar mersul lui Trump apare încă de neoprit şi ceva stârneşte în cei care îl susţin o încredere care nu se lasă îndepărtată de erorile comise. La patru luni de la anunţarea candidaturii lui, Trump arată calm, puternic şi îşi conduce aproape singur programul. Nu are strategi şi consilieri, nu e înconjurat de o armată de ajutoare, scriitori de discursuri sau psihologi. Cuvântările lor sunt mai mult vorbiri colocviale cu auditoriul numeros, de unde o directeţe, care lipseşte altora, prea antrenaţi, exersaţi şi dominaţi de scenarii prefabricate. Printre alte succese, Trump a avut şi o mare reuşită cu show-ul lui de televiziune “Ucenicul” (The Apprentice), ca şi cu strălucitoarele concursuri anuale Miss America. De acolo îi vine o nonşalanţă în public şi un fel îndemânatic de a controla auditoriul. Cele mai multe din apariţiile sale publice sunt atractive, apar spontane şi neregizate şi – chiar cu erori şi paşi greşiţi – menţin atenţia.

Magnatul spectaculos şi nu arareori iritant subliniază mereu că nu face parte din sistemul politic washingtonian, care a dus la situaţiile critice în care se află ţara. Definindu-se ca un candidat dianafară (outsider), Trump promite să contracareze politicienii iresponsabili şi se poziţionează abil în postura de luptător. Un purtător al ideii de rebeliune faţă de structura anchilozată a partidului republican, care a pierdut ultimele două alegeri şi ale cărei opţiuni riscă să deschidă calea spre eventualitatea de care se  îngrozesc toţi votanţii republicani: succesul lui Hillary.

Lozinca campaniei lui Donald Trump este Hai să facem din nou America mare! Rezonanţa apelului este vizibilă fiindcă ea sintetizează o dorinţă generală şi cei mai mulţi ar vrea să vadă acest vis împlinit.

La fel cu cei mai mulţi analişti politici şi eu am spus de la început şi continui să spun că nu cred că Donald Trump va fi preşedintele ţării, sau că va fi ales candidatul oficial al partidului republican. Dar, spre deosebire de alţii, nu cred că succesul lui este întâmplător, nici că nu are un substrat de realitate, pe care am încercat să-l explic. Ii acord lui Trump meritul de a fi adus energie în campania preliminară a partidului republican, că a avut curajul să abordeze subiecte de care ceilalţi politicieni se fereau, că a pus partidul republican în situaţia să devină mai activ şi să preia de la el unele idei bune şi potrivite şi că a arătat că are deja o voce mai curajoasă şi mai puternică decât a altora. Fenomenul Trump există cu adevărat şi – până acum –  supravieţuieşte

Advertisements