Cele doua cai – de Andrei Cornea

Revista 22 3.12.2013

România are de ales între cele două căi de ieșire din comunismul marxist-leninist: capitalism plus libertate, ca în Polonia, sau capitalism fără libertate, ca în China.

Pe 4 iunie 1989, Solidaritatea poloneză câș­tiga toate locurile, mai puțin unul, din Senat și toate locurile pentru care avuseseră voie să candideze din Camera inferioară (Sejm). Era o victorie imensă împotriva partidului comunist la care nu se așteptase aproape nimeni. Ca urmare, după negocieri, pe 24 august, primul gu­vern necomunist din Europa de Est post­belică intra oficial în funcție. În scurtă vreme, Polonia avea să se angajeze cu pu­tere pe calea unor reforme radicale pri­vind societatea și economia. Dar tot pe 4 iunie tancurile chineze călcau lite­ral­men­te sub șenile și măcelăreau sute, poate mii de oameni în piața Tien-An-Men din Beijing, zdrobind o mișcare pentru li­ber­tate inspirată de reformele lui Gorbaciov. Printr-o coincidență stranie, se pre­fi­gu­rau astfel, în chiar același moment, cele două căi de ieșire din comunismul mar­xist-leninist: capitalism plus libertate în Polonia, capitalism fără libertate în Chi­na. Calea lui Mazowiecki și calea lui Deng Xiaoping. Ambele căi s-au dovedit po­vești de succes, dar fiecare în felul ei: Po­lonia, azi, nu e numai o țară liberă într-o Uniune Europeană liberă, dar are și o eco­nomie performantă, reușind să scape cu bine din criza economică, ceea ce a de­monstrat funcționalitatea reformelor ins­pirate în mod consecvent de ca­pi­ta­lismul liberal. China a ajuns a doua pu­tere economică mondială, dar își închide disidenții, cenzurează Internetul, per­se­cută grupurile religioase. Cu ajutorul ge­neros al multinaționalelor și fără li­ber­tate, China a extras aproape numai esen­țele rele ale capitalismului: exploatarea mun­cii salariate prost plătite, îmbogățire lacomă, prețuri de dumping pentru pro­duse de calitate inferioară, falsificare în masă a unor branduri celebre, totul sub atenta supraveghere a statului și par­ti­dului comunist condus de succesorii lui Deng.

Celelalte țări foste comuniste par să fi ales pe una sau pe cealaltă dintre aceste două căi extreme, fie, cel mai adesea, s-au pla­sat sau au oscilat între ele. Cehia sau Slo­vacia, de exemplu, au mers pe calea po­lo­neză; la fel și Ungaria, până când Or­bán nu și-a amintit de performanțele ca­pi­ta­lismului neliberal chinez. Rusia, cu Gor­ba­ciov și Elțîn, a încercat întâi calea po­lo­ne­ză, dar a eșuat și atunci s-a grăbit, con­for­mându-se propriei tradiții au­to­cratice multiseculare, să meargă cu mare con­vin­gere pe „drumul lui Deng“. La fel și Ucraina.

Cât despre România, după ce Ceaușescu a vrut un Tien-An-Men valah, Iliescu a crezut și el că utilizarea violenței ca mij­loc de control al poporului e un mijloc le­gitim. Și am avut mineriadele. Iar suc­ce­sorii săi, foștii comuniști, deși au îm­brățișat formal „calea poloneză“, ga­ran­tând constituțional drepturile și liber­tă­țile și alegând integrarea în UE, nu s-au putut niciodată resemna cu regulile capi­talismului liberal: îi supăra mai ales ideea unei justiții independente, dar și po­si­bi­li­tatea, deja realizată de două ori, de a pier­de puterea, de a sta în opoziție și de a pierde beneficiile unei îmbogățiri facile și incontrolabile. Au încercat să lovească în statul de drept în 2012; presiunile eu­ro­pene și americane i-au silit să dea înapoi. „O, de-ar fi fost China puterea su­ze­ra­nă!“, cred că s-au gândit, triști, atunci. Acum câteva săptămâni, Mircea Geoană, „președintele de o noapte“ al României, a afirmat într-un acces de sinceritate că par­tidul său „vrea totul“. Iar această afir­mație, demnă de un discipol al lui Musso­lini sau Lenin, a fost primită de re­prezen­tanții partidului său, pretins social-de­mo­crat, cu ropote de aplauze. Mai mult, Geoa­nă a primit și demnitatea de „re­pre­zentant special al României“ – oare ca răsplată pentru mostra aceasta de gân­di­re totalitară?

În orice caz, pentru cei care stăpânesc Ro­­mânia azi, „calea poloneză“ a devenit o „va­le a lacrimilor“. Încă nu-și permit să încerce să rupă coșmarul Mazowiecki, dar tare mai privesc cu dor la „calea lui Deng“ – a-ți ține poporul într-o șerbie ca­pitalistă, a umple lumea cu contrafaceri și conturile proprii cu miliarde de dolari și euro: ce splendoare de regim! Până una-alta, nu știu să facă altceva decât să se poarte obsecvios cu urmașii lui Deng. Ba nu, stai, pot chiar și mai mult: recent, au trecut la fapte, pentru a spune astfel, înlocuind în parlament steagul Uniunii Europene cu steagul Chinei, atunci când premierul acestei țări a vorbit în „fo­ru­mul democrației române“. Un gest de ma­re curaj la vitejii noștri! Presupun că în noaptea următoare au și dormit bine, vi­sând frumos despre „calea lui Deng“: conturi și, la nevoie, tancuri!

Advertisements

Dragul meu filozof – de Andrei Cornea

Octombrie 29, 2013

Regimul comunist a confecționat în mod absurd dosare enorme intelectualilor, filosofilor, scriitorilor și fiindcă, prin structura sa ideocratică, el interpreta fals puterea reală a ideilor filosofice.

Orice cititor al noii cărți a lui Gabriel Lii­ceanu, Dragul meu turnător (o combinație originală și extraordinar de vie de me­mo­rialistică și roman epistolar, din care nu lipsește nici suspansul, nici eseul moral), este copleșit, pe măsură ce avansează în lectură, de o mare stupoare. Este aceeași pe care și au­torul a cunoscut-o, atunci când, în 2006, și-a citit la CNSAS dosarul de urmărire informativă: sute de pagini conținând nesfârșite tran­scrieri de convorbiri și ra­poarte, mii de ore de înregistrări din apar­tamentul propriu, în care s-a pătruns prin efracție pentru a introduce dispozitive de ascultare, supraveghere zi și noapte în Bu­curești, la Păltiniș etc., potop de informații despre întâlnirile academice din Germania, zeci și zeci de fotografii. La acestea se ada­ugă rapoarte kilometrice ale turnătorilor, dintre care cu mult cele mai importante sunt cele ale unui coleg de Institut de Fi­lo­sofie al lui Liiceanu, Octavian Chețan, care, fiind de meserie, producea eseuri her­me­neutice ale textelor filosofice ale lui Lii­cea­nu, explicând „organelor“ caracterul lor „duș­mănos“. Așadar, un efort logistic și uman imens (cel puțin 10 oameni detașați numai pentru Liiceanu, plus turnătorii) – pentru ce? Pentru a dovedi ceea ce se sta­bilise mai înainte a priori: că Liiceanu era un „personaj… care făcea și spunea de fiecare dată lucruri condamnabile din punctul de vedere al moralei socialiste și al politicii partidului“. Care îi erau ac­țiu­nile? Traducea, de pildă, pe David Ar­mea­nul, pe Heidegger, învăța greaca veche, scria despre „peratologie“, se vedea cu Petru Creția, uneori cu Noica, iar seara, printre discuții metafizice, bârfea și juca table cu amicii. În niciun caz nu compunea scrieri samizdat, manifeste antiguver­na­mentale, pamflete anticeaușiste; nu în­demna la grevă și, desigur, nu poseda secrete de stat, arme sau aparate interzise: nu făcea disidență, chiar dacă n-avea nimic „pe linie“ în opiniile și scrierile sale. S-a alcătuit astfel un dosar enorm și perfect inutil, doldora de inepții – un fel de „roman prost“, fiindcă cu teză, comentează „ci­titorul“ Liiceanu. Dar uimirea cititorului lui Liiceanu poate crește și mai mult, dacă știe că și acesta, și Noica, și Creția, și Pleșu, și alte „elemente dușmănoase“ de acest fel au reușit (fie și cu sincope) să publice cărți, receptate de public adesea ca niște best-seller-uri. Te-ai fi așteptat, de exemplu, ca autoritățile, odată ce aflaseră, în urma adunării unui munte de informații directe și prin delațiuni, că și Liiceanu, și Noica sunt „elemente ostile“ partidului și ideologiei sale, să nu permită publicarea Jurna­lului de la Păltiniș, ba chiar și a Epis­to­larului, ceva mai târziu; adică să nu pre­gătească pe mâna lor enormul succes public al acestor cărți și proiectarea personajelor principale la statutul de vedete naționale. Și totuși au făcut-o, de parcă ar fi dorit ca turnătorii hermeneuți să aibă încă și mai mult de lucru…

În lumina evenimentelor de mai târziu, această atenție obsesivă și fără rezultat apare și mai uimitoare: căci căderea re­gi­mului nu a avut nimic de-a face cu acești intelectuali, presupus „dușmani“, care îi traduceau harnic pe Platon și Heidegger, ci cu reformele lui Gorbaciov, care voia să „refundamenteze“ socialismul. Pe de altă parte, adevărații dușmani interni ai regi­mului Ceaușescu au fost lipsurile alimentare, rațiile, frigul etc. Ca să spunem așa, Se­cu­ritatea nu și-a făcut datoria în apărarea re­gimului și fiindcă se uita unde nu trebuie.

De ce atunci o asemenea cheltuială? Gabriel Liiceanu are un răspuns: serviciile de in­formații și de securitate trebuiau să in­ven­teze inamici, pentru a supraviețui și chiar a crește în dimensiuni. Ele trebuiau să arate conducerii că își merită salariile și pri­vi­legiile. Mai mult, unele libertăți îngăduite (publicații, călătorii în Vest) erau prilejuri excelente pentru „umflarea“ dosarului. O analiză rațională a situației ar fi arătat că numărul inamicilor potențiali ai regimului era mult mai mic, dar asta ar fi condus la disponibilizarea unei părți a Securității – ceea ce bineînțeles că Securitatea nu dorea deloc.

Explicația e plauzibilă; ea este însă valabilă pentru orice regim dictatorial, inclusiv fas­cist sau militar. Voi adăuga însă că in­ter­venea și ceva specific comunismului în atenția obsesională, disproporționată cu importanța reală în societate (abia după 1990 s-a putut constata cât de modestă a fost, de fapt, această importanță) sau cu potențialul risc pentru putere, acordată de regimurile comuniste intelectualilor uma­niști, cu deosebire celor asimilați profesiei de „filosof“. În toate statele comuniste exista o obsesie superstițioasă pentru cu­vânt, pentru doctrină, pentru interpretarea ei „justă“, pentru definirea „liniei“ și ex­cluderea „ereziilor“. Liderii comuniști (Le­nin, Stalin, Ceușescu etc.) se autoproclamă „corifei ai filosofiei“, interpreți „străluciți“ ai marxismului. După caz, filosofii și scrii­torii sunt premiați sau închiși, editați, obli­gați să se exileze sau puși la index; dar e un fapt că nu sunt niciodată tratați cu indi­ferență. Dimensiunea supravegherii nu e decât proporțională rolului istoric – în bine sau în rău – acordat de către regim filosofilor și intelectualilor umaniști în general, rol fără asemănare cu cel din oricare alt regim vechi sau modern, cu excepția, desigur, a ficțiunii din statul platonician.

A fost un spectacol grotesc să vezi cum li­deri de partid ignari, aproape analfabeți (Cea­ușescu, Brejnev) erau prezentați, după modelul lui Stalin și Mao, ca autori de „contribuții revoluționare“ în domeniul filosofiei marxiste și al doctrinei socialiste. Nicio tiranie din istorie nu a mai avut pre­tenții similare în raport cu un sistem fi­lo­sofic. Or, cred că această veritabilă paranoia pleacă de la faptul că regimul comunist nu a fost, de fapt, unul materialist, așa cum se susține, ci mai curând o utopie „ideo­cra­tică“, inventată de un filosof, Karl Marx, care a atribuit filosofiei (adică sieși și celor ca el) un rol complet disproporționat în în­țelegerea și mai ales în posibilitatea in­flu­ențării istoriei într-o direcție voită. Cre­dința că ideile „juste“, activate prin voințele „de fier“ ale unui mic grup de militanți devotați „cauzei“, pot răsturna istoria și aduce în final mileniul a format chintesența comunismului (credință pe care, de altfel, au combătut-o „revizioniștii“ lui Edouard Bernstein și alții). Din acest punct de vedere, nu e întâmplătoare atracția exer­citată de stalinism și maoism asupra unor minți strălucite din Occident, în secolul XX.

Așadar, cred că, în particular, regimul a confecționat în mod absurd dosare enorme intelectualilor, filosofilor, scriitorilor și fi­indcă, prin structura sa ideocratică, el in­terpreta fals puterea reală a ideilor filosofice; produs al utopiei unui filosof (înscris totuși în tradiția bimilenară europeană începând cu presocraticii), regimul continua să crea­dă, fie și în mod degradat și grotesc, că va în­vinge sau va cădea prin filosofie, în funcție, bineînțeles, de „justețea“ acesteia și de „corectitudinea liniei“ urmate.

Comunismul a fost un regim nu doar opre­siv, ci și irațional, lipsit într-o uriașă măsură de priză la realitatea socială și economică. Aceasta s-a întâmplat și fiindcă a supra­evaluat rolul „demiurgic“ al ideilor. E ceea ce ne arată cu asupra de măsură cartea lui Gabriel Liiceanu. „Atenția“ paranoică de ca­re filosoful s-a bucurat din partea „orga­ne­lor“ a fost și ea parte a acestui irațional ori­ginar, care, fie și prin intermediul per­secuției, acorda o imensă importanță nu atât agenților materiei, cât celor ai ideilor. Originea bolii se află, poate, în luarea în serios a acelui tânăr filosof german exaltat care scrisese (în Tezele despre Feuerbach), cu referire bineînțeles la sine însuși, celebra sentință „filosofii nu au făcut decât să in­terpreteze lumea în diferite moduri; im­portant este însă a o schimba“…

Articol aparut in Revista 22

Particula lui Dumnezeu, la ce bun? – de Andrei Cornea

15.10.2013, Revista 22

Nobelul pentru fizică din 2013 a făcut o reverență dinaintea părții strălucitoare a condiției umane.

Acum peste 2.300 de ani, vorbind despre me­ta­fi­zică, Aristotel spunea: „toate științele sunt mai fo­lositoare decât ea; dar mai bună și mai fru­moasă nu-i niciuna“. Mi-am reamintit această spusă aflând că Premiul Nobel pentru Fizică a fost acordat, acum o saptămână, lui Peter Higgs și lui François Englert pentru teoria lor care a pre­văzut acum câteva decenii „bosonul Higgs“, teorie în fine confirmată experimental la la­bo­ratorul CERN de lângă Geneva. Teoria e cu ade­vărat „metafizică“, iar confirmarea ei – im­pre­sio­nantă: se consideră că după o foarte mică frac­ți­u­ne de secundă de la Big Bang, Universul era ex­tra­ordinar de mic, imens de fierbinte și imens de dens. Dacă particula (sau câmpul) Higgs nu ar fi existat, masa ar fi fost inexistentă și Uni­ver­sul întreg ar fi rămas etern un fel de bulă de lu­mină (format numai din fotoni). Bineînțeles că n-ar mai fi existat nici atomii, nici Galaxia, nici Soa­rele, nici Pământul, nici omul. Nu s-a întâm­plat așa și explicația celor doi fizicieni laureați a fost tocmai prezența acestei particule – numită de presă „particula lui Dumnezeu“ – care, in­teracționând cu fotonii, a produs particulele gre­le. Pentru a testa teoria, soluția era refacerea con­dițiilor de la începuturile Universului. Aceas­ta s-a realizat cu ajutorul lui LHC (Large Hadron Collider) – un gigantic accelerator de particule de la CERN, adică un dispozitiv care, făcând ca par­ticule subatomice să se ciocnească între ele cu energii uriașe (după ce au fost accelerate la vi­teze extrem de apropiate de viteza luminii), a pu­tut recrea în mic condițiile de temperatură și pre­siune gigantice în care se afla Universul ime­diat după Big Bang. LHC e un inel tubular cu o cir­cumferință de 27 km și se află la 100 m sub munții Elveției; la el au lucrat și lucrează mii de cercetători, tehnicieni și personal auxiliar. Ar fi trebuit să fie și ei părtași la Nobel, dar nu a fost po­sibil din cauza limitărilor testamentare ale pre­miului. Dar de ce au toate acestea a face cu ci­ta­tul din Aristotel?

Ei bine, au: acest uriaș pas înainte în în­țe­le­gerea esenței Universului este aproape inutil din punct de vedere practic. Spre deosebire de cer­cetările din medicină, din biochimie, din fi­zica materialelor, din genetică, din informatică și din atâtea alte domenii care au un efect direct asupra vieții noastre, fie pentru că ne oferă noi me­dicamente și tratamente, fie pentru că schim­bă condițiile în care trăim, comunicăm, studiem etc., confirmarea faptului că acum 13 miliarde de ani, într-o fracțiune inimaginabil de mică de timp, bosonul Higgs exista și crea masa nu ne ser­vește, practic și nemijlocit, la nimic! Pe de al­tă parte, să reamintim că numai LHC a costat pes­te 3 miliarde de euro. Ce risipă!, vor exclama des­tui. N-ar fi fost preferabil ca banii să fie alo­cați eradicării foametei din multe țări sărace, al­fabetizării copiilor din altele, reducerii noxelor din atmosferă, dezvoltării unor noi medicamente împotriva cancerului, SIDA, Alz­hei­mer etc.? N-ar fi trebuit re­dis­tri­buite fondurile unor cercetări care să descopere noi surse de energie, să realizeze materiale de construcție mai bune, sau să realizeze pre­dicții economice și meteorologice mai credibile, sau să încurajeze edu­cația, artele sau sportul? Nu putem să prezicem cutremurele și vrem să știm ce a stat la baza Universului? Ce nebunie! Și tocmai acum pre­miem așa ceva, când, într-o lume zdruncinată de criză economică, milioane de oameni, mai ales tineri, sunt șomeri! Ce sfidare!

Bineînțeles că o confirmare a existenței „bosonului Higgs“ nu ser­veș­te la nimic practic. (Spre deosebire de dinamita lui Alfred Nobel!) Bi­neînțeles că, în termeni de eficiență, CERN e o risipă „astronomică“. Bineînțeles că există nenumărate alte domenii care ar merita să fie fi­nanțate mai mărinimos, iar oamenii politici europeni care au susținut experimentul au de ce să fie bombăniți de electorat. Dar tocmai asta și este măreția unor astfel de descoperiri și fericiți oamenii politici ca­re au înțeles-o: inutilitatea practică. Astfel de cercetări nasc din pu­ra nevoie de cunoaștere, răsar din dorința de a ști ceea ce face exis­tența în sine să fie ceea ce este. Thales, Anaximandru, Pitagora, Co­pernic, Galilei, Newton, Darwin, Einstein și alții n-au vrut altceva de­cât să știe și prin asta să se uite puțin, ca să spunem așa, în „mintea lui Dumnezeu“. Nu foloasele practice, avantajele economice, nu do­rința de a-i servi pe cei nefericiți i-au stimulat și inspirat. Uneori, mai târziu, apar utilizări ale descoperirilor la care inițiatorii nu se gân­diseră. Adesea se naște treptat o nouă viziune despre lume, cu in­fluențe profunde în istorie. Alteori apar și aplicații colaterale. Dar, în profunzime, risipa de efort, de mijloace, de viață de dragul cu­noaș­terii pure a rămas în știință o constantă de la Thales până la CERN – reprobabilă pentru moraliști, ininteligibilă pentru contribuabili, pă­cătoasă pentru fundamentaliștii religioși, ridiculizată de oamenii prac­tici, temută de ignoranți. Am fi fost mai fericiți, mai sănătoși, mai eficienți, mai virtuoși fără ea și fără costurile ei tot mai exorbitante? Nu știu. Poate. Dar știu că n-am mai fi fost oameni. Prin urmare, pre­miind această inutilitate de 3 miliarde de euro, Nobelul pentru fizică din 2013 a făcut o reverență dinaintea părții strălucitoare a condiției umane. //

Ce fel de stanga avem? – de Andrei Cornea

Revista 22, 27 August 2013

Simplificând mult prin eliminarea nuanţelor, există două feluri de stângă politică: cea dintâi, numită de obicei în Europa social-democraţie, în SUA – li­be­ra­lism, în Marea Britanie – „New Labour“, recu­noaş­te fără rezerve valoarea libertăţii şi, sub raport eco­nomic, crede în principiul solidarităţii: cei avuţi tre­­buie să contribuie la binele general mai mult de­cât ceilalţi; de aici sistemul de impozitare di­fe­ren­ţiat care, sub o formă sau alta, taxează veniturile mari. Din punct de vedere etic, această stângă ar pu­tea fi apărată pe acest principiu, dar e o întreagă discuţie dacă poate fi apărată şi din punct de ve­dere economic. Cealaltă stângă – odinioară numită comunistă, azi mai prudentă cu denumirile, dar cu prezenţă în unele partide socialiste din Europa – nu e entuziasmată de libertate, deşi nu recunoaşte aceasta şi păstrează o suspiciune fundamentală, mai mult sau mai puţin radicală, faţă de proprietate – orice proprietate, fie ea mare sau mai mică. Pentru „cealaltă stângă“, simplul fapt de a fi pro­prietar e suspect: dar, atunci când proprietarul are şi un profit de pe urma proprietăţii, suspiciunea şi ostilitatea – care sunt principiale, şi nu circum­stan­ţiale – se traduc imediat în politici de „corectare“, dacă, bineînţeles, „cealaltă stângă“ se află la putere într-un stat. De data aceasta nu numai politica eco­nomică este foarte problematică, dar şi legitimitatea sa etică, în măsura în care am putea vorbi despre o îngrădire de principiu a dreptului de proprietate, în­grădire greu de justificat prin principiul soli­da­rităţii.

Se pune întrebarea ce fel de stângă avem în prezent la conducerea României: o stângă social-democrată, aşa cum pretind oficial PSD şi premierul Victor Pon­ta, sau „cealaltă stângă“ cu rădăcini comuniste?

Guvernul a anunţat că va taxa suplimentar ve­ni­tu­rile rezultate din închirieri de imobile pentru asi­gu­rările de sănătate. De fapt, e vorba despre o im­po­zitare suplimentară a faptului de a beneficia eco­nomic de proprietatea imobiliară, valabilă pentru toţi proprietarii – mari şi mici. Asociată cu ideea de a impozita mai mult proprietăţile închiriate care nu au destinaţie de locuit, taxarea suplimentară a închirierii ţine în mod clar de una tipică pentru „cea­laltă stângă“. Implicit, există sugestia că pro­prietatea este acceptabilă pe deplin, doar atâta vre­me cât nu produce „plusvaloare“, pentru a între­bu­inţa cunoscutul termen marxist. Dacă, în schimb, o produce – fie şi la cel mai modest nivel, prin în­chirierea unei garsoniere unui student –, pro­prie­tarul trebuie să plătească suplimentar. Iar dacă gar­soniera va fi închiriată unei firme despre care la rân­dul ei se presupune că produce „plusvaloare“, pre­levarea suplimentară va creşte.

Şi acum, vine ciudăţenia: guvernul a anunţat că ta­xa pentru asigurările de sănătate prelevată din chi­rii va fi plafonată. Spus simplu, dacă cineva închi­riază un apartament plăteşte x lei. Dacă închiriază 10 apartamente plăteşte 10 x lei. Dar dacă, să zi­cem, închiriază 100 de apartamente, va plăti tot 10 x lei! Aşadar, cei foarte bogaţi, marii proprietari ca­re obţin profituri importante din închirieri de zeci şi sute de apartamente vor fi taxaţi proporţional mai puţin decât micii şi mediii proprietari, care închiriază una sau do­uă camere. Putem înţelege les­ne ce ce ascunde aici: PSD e un partid de „baroni“ locali şi centrali, un partid de îm­bogăţiţi peste noap­te din tot felul de afaceri, printre care şi cele imo­biliare. Aceştia ar putea accepta să plătească su­pli­mentar o sumă plafonată, rămasă pen­tru ei nesem­ni­fi­cativă; dar cum să se priveze pe ei înşişi de anu­mite venituri con­siderabile, în caz că taxarea nu ar fi plafonată?

În consecinţă, această politică fiscală va lovi di­rec­ţionat doar în clasa de mijloc – sute de mii de oa­meni care în­chi­riază un apartament sau o cameră. În schimb, îi va lăsa ne­atinşi pe cei mai săraci, care nu au ce închiria, dar îi va trata cu multă bună­voinţă şi pe cei foarte bo­gaţi, pentru care taxarea va fi plafonată.

Ce fel de stângă avem deci? Nu e stânga social-de­mo­cra­tă, căci aceasta ar încerca să-i taxeze su­pli­mentar nu­mai pe cei bogaţi (indiferent cum ar fi ei definiţi în termeni eco­no­mici). Seamănă cu „cea­lal­tă stângă“ prin dorinţa de a lovi în beneficiile pro­prietăţii în general, dar în acest caz cum se face că îi tratează cu blândeţe toc­mai pe pro­prietarii foarte bogaţi? Niciun socialist pur şi dur, dar autentic nu ar pro­ceda în acest fel!

Avem oare o „stângă originală“, aidoma cândva ce­lebrei „de­mocraţii originale“ a lui Ion Iliescu? De­nu­mirea contează mai puţin.

Realitatea – vizibilă şi din această preconizată ta­xare, dar şi din alte locuri – este aceea a unui sis­tem neo­feudal, cârpit superficial cu ideologie de stân­ga şi ca­pitalism: „ba­ronii“ con­duc statul şi îşi împart pu­terea, distribuind gra­tuit be­neficii unei pături relativ sărace şi dependente a populaţiei, ca­re însă, drept plată, îi sus­ţine la alegeri. Pen­tru a ob­ţine însă fon­durile necesare acestei distribuţii, dar şi propriilor nevoi de consum, sistemului neofeudal nu-i rămâne de­cât să exploateze economic „clasa de mij­loc“. Şi ia­tă că – aşa cum sun­tem anunţaţi – o şi face prin po­litica sa fiscală.

Cât despre rezultatele anticipabile, economice şi po­litice, ale unei astfel de politici neofeudale prelungite în timp, aceas­ta ţine de o altă discuţie. Dar o con­secinţă măcar e lim­pede: dezgustul şi înstrăinarea faţă de stat – nu de ieri-de azi, dar care se vor accentua – ale acestei „clase de mij­loc“.

Oligarhia si Constitutia – de Andrei Cornea

• 25 Iunie 2013 Revista 22

  Dacă propunerea de revizuire a Constituţiei formulată de „Comisia Antonescu“ va fi adoptată de parlament în această formă sau o formă asemănătoare, în toamnă, va trebui să decidem, la referendumul care va urma, ce poziţie vom adopta. Susţin că unica atitudine rezonabilă este boicotul referendumului. Motivul fundamental, politic în primul rând, este că filosofia acestei revizuiri este una puternic oligarhică. Altfel spus, conform noii Constituţii – dacă ea va trece –, caracterul oligarhic real al statului român, oricum existent, nu numai că se va accentua, dar el va fi şi recunoscut constituţional.

  Însuşi felul în care s-a constituit şi a lucrat comisia de revizuire constituie o primă indicaţie: revizuirea va fi expresia de voinţă a puterii USL, care a refuzat orice consultare reală cu celelalte forţe politice şi orice concesie faţă de acestea. Pe scurt, a fost comisia „pumnului în gură“, într-o măsură pe care nici măcar Ion Iliescu şi FSN al anului 1991 nu au practicat-o. Motivul adânc a fost teama: teama că ceea ce s-a întâmplat din 2005 şi nu s-a încheiat nici în prezent s-ar putea repeta.

  România este condusă de multă vreme de o oligarhie formată din câteva sute de inşi – parlamentari, miniştri, preşedinţi de consilii judeţene, primari de mari localităţi, anumiţi oameni de afaceri influenţi şi patroni de trusturi media. E o oligarhie bogată, dar mărginită intelectual (deşi avidă de titluri academice nemeritate), dispreţuitoare faţă de „prostime“ şi faţă de elitele intelectuale autentice (vezi ce s-a întâmplat cu ICR în 2012). Incapacitatea ei de a asigura o conducere eficientă e egală numai cu aroganţa ei nesfârşită. Această oligarhie a avut însă trei temeri fundamentale, care i-au măcinat zilele şi i-au dat coşmaruri noaptea. Prima a fost Traian Băsescu sau, în termeni mai generali, teama de un preşedinte cu mandat popular, al cărui program politic să conţină limitarea arbitrariului oligarhiei.Constituţia actuală dădea această posibilitate („preşedintele jucător“), mai ales prin faptul că preşedintele avea o mare libertate în numirea premierului, că putea refuza la remaniere numirea unui ministru, că putea cere urmărirea penală a unui membru al cabinetului şi, în sfârşit, că putea declanşa un referendum naţional. (Putea fi însă şi suspendat cu prea multă uşurinţă, aşa cum s-a văzut, ceea ce arată că puterea sa rămânea limitată, în pofida acuzaţiilor de „tiranie“.) De asemenea, el deţinea atribute importante în domeniul politicii externe şi al serviciilor de informaţii. Or, actuala putere a decis că preşedintele trebuie privat de majoritatea atributelor de putere. „Never again“, a spus oligarhia. Un „nou Băsescu“, oricum s-ar numi el, nu mai trebuie să apară. Deşi preşedintele va fi numit explicit „şef al statului“, el va avea un rol protocolar. Spre deosebire însă de statutul său într-o republică parlamentară, precum Germania sau Italia, el va continua să fie ales cu un mandat popular – ceea ce reprezintă nu doar o ipocrizie, dar exprimă şi teama oligarhiei de a spune naţiunii adevărul: că se teme de ea. Aceasta este cea de-a doua teamă a oligarhiei: teama de popor sau, mai precis, de scăparea de sub control a poporului.

  Cea mai clară măsură antidemocratică este probabil introducerea articolului 90 relativ la referendum: iniţiatorii săi, fie preşedintele, fie 250.000 de cetăţeni cu drept de vot, trebuie să-şi supună iniţiativa parlamentului, care o aprobă sau nu printr-o hotărâre. Oligarhia va putea bloca astfel orice iniţiativă politică care nu-i aparţine, ceea ce înseamnă că ea îşi arogă puterea decisivă în stat, refuzând să accepte că interesele ei ar putea intra în coliziune cu cele ale naţiunii, exprimate prin referendum. În esenţă, din reprezentant al naţiunii, parlamentul devine o grupare autonomă care va domni netulburat peste rest, ceea ce se exprimă direct în articolul 61, care defineşte parlamentul drept „forul suprem de dezbatere şi de decizie al naţiunii“.

  A treia teamă a oligarhiei româneşti a fost adusă de trezirea justiţiei, de faptul că instituţii precum DNA, CSM, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau Curtea Constituţională au început să funcţioneze tot mai independent. Când personaje emblematice pentru oligarhie (de la Adrian Năstase şi Cătălin Voicu până la Gigi Becali) au ajuns la închisoare, a devenit intolerabil pentru reprezentanţii oligarhiei, care se consideră mai presus de ceilalţi, a risca să păţească acelaşi lucru. Din nou s-a spus: „never again“. Aici, desigur, oligarhia s-a văzut limitată de presiunile UE şi nu a putut acţiona exact aşa cum şi-ar fi dorit. Totuşi – aşa cum au observat şi alţii – în propunerea de revizuire au intrat destule elemente care limitează acţiunea justiţiei, a CSM şi mai ales a Parchetului şi, în plus, care subordonează justiţia – putere autonomă în stat – Legislativului. Chiar articolul 61 face asta, deoarece rezultă din el că, în caz de conflict constituţional între puteri, parlamentul are decizia ultimă. Dar cel mai scandalos este deja celebrul articol 64.4, care obligă pe oricine, persoană fizică sau juridică, să se prezinte înaintea unei comisii parlamentare. Evident, acest amendament a fost un răspuns la refuzul de până acum al Parchetului General sau al DNA de a se prezenta înaintea comisiilor parlamentare, pe motiv că astfel se încalcă separarea puterilor în stat. Formularea extrem de vagă a amendamentului lasă deschisă posibilitatea convocării înaintea comisiei respective chiar şi a procurorilor de caz sau a membrilor Curţii Constituţionalepentru a „fi certaţi“, atunci când oligarhia o doreşte. E adevărat că, la final, paragraful menţionează că respectiva comisie trebuie să respecte separarea puterilor în stat, dar acest lucru nu se aplică procurorilor, deoarece aceştia nu sunt incluşi în puterea judecătorească.

  Teama de un preşedinte popular şi teama de justiţie s-au exprimat împreună în articolul 1.4, care defineşte cele trei puteri ale statului. Dacă actuala Constituţie s-a mulţumit doar să le numească, fără a preciza instituţiile care alcătuiesc fiecare putere, articolul revizuit e explicit: se observă în acest fel că preşedintele nu este inclus în puterea executivă, iarMinisterul Public nu este inclus în puterea judecătorească. În consecinţă, aşa cum spuneam, parlamentul nu va trebui, conform articolului 64.4, să respecte principiul separaţiei puterilor nici privitor la preşedinte, nici privitor la parchet, putându-le da acestora ordine şi, în general, având ultimul cuvânt în ceea ce-i priveşte. Cele două instituţii vor fi lipsite de protecţia constituţională pe care măcar guvernul şi judecătorii o mai păstrează. Din puternică, cum e acum, oligarhia va tinde să devină atotputernică.

  Dacă revizuirea va trece…